Dar nu ne-am intalnit. Doi melci retrasi in cochiliile lor, in fata unui pericol iminent, asta eram. Mimoze. Eu, in iatacul meu de trei pe patru, unde nu incapeau multe piese de mobilier, in afara unui pat ingust, a unui dulap cu doua usi, mancat candva de carii, a unui birou, pe care mi-l achizitionasem la oferta dintr-un magazin de bricolaj. Prin ochiul ferestrei putea trece doar trupul meu. Ochiul nu l-am acoperit cu nici un fel de panza. In nopti cu luna plina, am citit la lumina ei rece, adormind cu cartile pe brate, ca indragostitii in clipele de inceput. Cand ajungea sus, sa treaca pe deasupra casei, facea acoperisul de tabla sa luceasca ca o platosa, sub care visele mele se nasteau si zburau afara prin crapaturile lemnului. Tot pe acolo patrundea si frigul si sufletul vantului, ce se lovea bezmetic de pereti, in alergarea lui browniana. De aceea ma trezeam uneori cu ochi umflati ca de broasca, un fel de vraja dintr-o poveste nemuritoare, suflata peste mine in sens invers. In loc sa ma trezesc frumos, eram o aratare.
Nu am mai scris nimic. Secasem, de parca ideile si cuvintele mele puteau curge pe albie doar cand ploile le hraneau.
………………………….
luciabordeianu 
Lasă un comentariu