Cand m-am intors in tara si a aparut din nou reteaua mea pe ecranul telefonului mobil, ma mancau varfurile degetelor sa tastez un mesaj scurt: sunt bine. Dar parca imi placea mai mult sa las lucrurile exact asa. Asa nu stiam nici eu ce insemna. Mister, mister. Poate ca era gelos, infuriat, poate urma sa imi traga o palma, poate il pocneam si eu in nas cu pumnul, poate nu, poate nu va spune nimic, poate nu il voi mai vedea. Ba nu, sigur il voi reintalni. Celelalte ramaneau cu poate in fata.
Cam asta ma gandeam in timp ce treceam de vama, de privirea absenta a functionarului tanar ce mi-a verificat cartea de identitate, sa corespunda cu figura din spatele geamului despartitor. Am mers incet, cu pasii mici, lasand gloata sa ma depaseasca. Nu ma grabeam nicaieri. Doream sa ies in fata, la sosiri, sa imi aprind de pofta o tigare. Sa bag marunt intr-un automat de cafea. O cafea otravitoare, spalata in circuitul aparatului, ordinara si lunga, chimica. O tigare si mai si. Era un fel de bine ai sosit de care aveam nevoie, sa mi-l ofer, sa mi-l urez oricand ajungeam undeva, cu trenul, avionul, masina… Cu vaporul nu mai calatorisem de mult timp. Pe vremea aceea nu fumam, nu beam cafea. Aveam un mic bagaj de mana, ma miscam usor, evitand cascati si grupuri ce se buluceau sa prinda ultimul taxi, singurul. Sau poate sa se revada cu cei iubiti, familie ori prieteni vechi, oameni pe care nu ii mai vazusera de zeci de ani, de cateva luni ori de saptamana trecuta. Pe mine nu ma astepta nimeni afara si era atat de bine sa fii singur si mai liber. Cand am patruns in exterior, cu cafeaua in mana stanga, am tras in piept mirosul noptii, cu tot cu gazele ce esapau in continuu, in parcare. Acasa. Am ajuns acasa.
Fumam langa gunoi. Gunoi era si mai incolo de tomberon, mucuri si plastic sub forme si culori diverse, aruncate pe langa perete sau pur si simplu pe mijloc. Calcai. Treceai mai departe, orb. Servetele, staniol. Staniolul lucea ca argintul sub luminile aeroportului. Pe sus se auzeau aeronave si totul parea foarte viu in jur, chiar si aceia care dormeau cu gurile deschise, incolaciti ca serpii pe bagaje, calatorind deocamdata doar in lumea viselor. Vise placute!
Pana in Gara de Nord si de acolo pana in zona Universitatii am facut jumate din timpul petrecut traversand Europa de la Vest la Est. Mai departe am mers pe jos inainte, pe strada aproape goala la miez de noapte. Dupa Rosetti coteam la dreapta. In fata, doua faceau trotuarul. O masina oprise cu farurile stinse, dar tot distingeam siluetele lor, rezemate de portiera din dreapta. Toti erau negri in semiintuneric: masina, soferul, copacii, femeile cu picioare subtiri. Au palavragit putin despre pretul pietei, pana a aparut un slabanog mai mic de inaltime. Din pamant rasarise, din umbra zidurilor seculare. Pasea cracanat si i-am zarit jarul tigarii. Cand gesticula prin aer, aducea cu o maimuta ce invata sa jongleze cu focul, pregatind un spectacol de circ. Apoi eu am intrat pe strada mea si masina fara faruri a demarat nervos, fara incarcatura. La tot parterul erau aprinse lumini. Am stat sa ascult putin, sa estimez daca urma sa gasesc o multime acolo, inauntru. Nu aveam nici un chef. Vocile nu ajungeau pana in strada iar muzica se auzea, insa nu tare. Bun. Doar baietii erau acasa. Stiam ca voi gasi cel putin o bere si un pahar de vin. Se aprovizionau constant. Abia asteptam sa le dau pe spate, in schimb raspunzandu-le, in acest timp, la cateva intrebari curioase. Tinereii astia nu stiau prea multe despre femei. Aveau un aer contrar, la prima vedere. Insa eu ii mirosisem de la inceput. Eram friends, asteptau mai mereu picanterii din partea mea, cand ne intindeam noaptea la discutii, intinsi in camera de la parter, cu pahare, cutii, tigari intre noi. Primeau si realitate si fictiune. Nu stiau in ce proportii. De multe ori credeau prea mult in fictiune, mai ales cand ofeream pura realitate. Faceam schimb de porcarii, ne amuzam si evitam sa ne dam sfaturi. Nu suportam sa educ.
Am pasit pe aleea de piatra, drept, pana la poarta de lemn masiv innegrit. De-o parte si de alta, in bezna cladirilor inalte ce strajuiau gradina, se intindeau umbrele desirate ale unor fosti boscheti de plante ornamentale, neingrijiti, amestecati in imbratisari cu buruieni crescute in voie, toate incremenite sub frigul toamnei, murate de ploi marunte si reci. Am bagat cheia, am deschis si am tras cu toata puterea monstrul ala de usa. Mirosea a arome arse si m-am lasat dusa de valul de fum spre camera din stanga, de unde venea si riders on the storm…
In ora urmatoare a inceput sa ploua. Ploaia nu s-a oprit o zi si o noapte.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu