In septembrie m-am mutat in Bucuresti. Am gasit o camera prin intermediul unui fost coleg de facultate, peste care dadusem intamplator pe un site international, unde iti puteai forma, chipurile, o retea de profesionisti. N-am folosit acel spatiu virtual la mai mult de a saluta cativa amici, colegi si cred ca pentru carieristi, add request-ul pe care mi l-au trimis, s-a dovedit in scurt timp o pierdere, nu investitie. Cu Razvan nu am dialogat frecvent, insa cand i-am spus ca voi locui in Bucuresti fiindca imi reiau studiile, mi-a propus, in caz de nevoie, sa locuiesc la mansarda unei case pe care o detinea, in zona Piata C.A. Rosetti. Celelalte doua camere, de la parter si etaj, erau ocupate de doi studenti la Arhitectura. Bucataria era la comun, totusi la fiecare nivel exista cate o baie. Perfect! Imi aminteam din anii de studentie cum se desfasurau lucrurile locuind astfel, ma puteam descurca de minune si chiria era chiar mica.
Imi gasisem un job part time ca assistent manager la o firma de import-export, care avea nevoie de cineva cu cunostinte de limba franceza. Sediul era aproape de Unirii si mergeam in fiecare dimineata pe jos, tragand in piept aerul matinal al capitalei ce-mi ridica brusc nivelul de adrenalina. N-as fi avut nevoie de cafea, insa imi placea aia de la mec, asa ca treceam Coposu pe la opt jumate, ma opream , insfacam una si ieseam grabita afara. Mecul e o infectie, mereu ma gandesc ca as putea vomita daca as sta in el mai mult de cateva minute. De era timp, traversam in parc si o beam la arteziana. Imi aprindeam o tigare, pufaiam visatoare admirand colosii de beton, o stingeam, sorbeam ultima picatura, aruncam chistocul in pahar si paharul in primul tomberon si gata! Ziua putea incepe. Si soarele putea rasari acum si rahaturile cotidiene aveau sa apara, dupa obicei.
Intr-o noapte, dupa ce am baut un cocktail cu colegii la o terasa in Centrul Vechi, am continuat acasa cu un pahar jumate de vin rosu, demidulce, de Dobrogea. Arhitectii nu venisera inca, eram singura in toata casa aia, construita ori pe la inceputul secolului trecut, ori pe la sfarsitul celui de dinaintea lui. Ascultam Pink Floyd in casti si ma bataiam prin bucatarie, meditand daca sa imi fac sau nu un sandvis . Nu imi era foame, dar aveam chef de sex. Am cautat in agenda telefonului la T si am sunat. Nimic. Am trimis un mesaj: dormi? Nimic. Am mai trimis un mesaj cu trei semne de intrebare si unul de exclamare la final. Apoi m-am dus la wc. Cand m-am intors, aveam un raspuns: Nu mai trimite mesaje! Nu sunt singur aici.
Era marti. Vineri dimineata am zburat la Amsterdam. Prietenul meu cel mai vechi ma astepta. Nu ne mai intalnisem de mai bine de un an si rarisem discutiile in ultimele luni. Ne rezumam de multe ori doar la cat sa aflam daca suntem ok. Bineinteles ca eram in regula mereu, oricat de prost ne-ar fi mers in realitate. Am ramas acolo trei zile, in care am innebunit. Telefonul a fost mort tot timpul ca nu aveam de gand sa vorbesc cu nimeni. El era liber in weekend si ne-am putut plimba, foarte mult pe jos. Am baut numeroase marci de bere, sampanie – ca sa ne prostim si eu am mancat doar sushi, alune, chipsuri si covrigi. Am fumat de m-am spart, am citit niste introducere in psihanaliza lui Freud si mi-a venit sa scriu poezii in franceza, ignorand regulile lor gramaticale. Le ciel d’ un city era mai mereu innorat, ploua zilnic, mai ales dupa-amiaza.
Ce e cu tine?
Nu stiu. E ceva, dar nu stiu ce e, inca.
Cu cine umbli?
Nu vreau sa vorbesc despre asta.
Am inteles. Imi spui tu cand esti pregatita, dar nu ma face sa iti dau un sut in cur sa iti revii! Ce pula mea! Stii ca nu e nimic peste care sa nu trecem! Hai ca esti fata desteapta!
Da… de cele mai multe ori asa sunt.
Am facut si sex.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu