Au trecut doua sau trei saptamani de la schimbul acela de mesaje, dupa care Tudor nu a mai dat nici un semn de viata. Parca intrase in pamant. Eu ii transmisesem perspectiva mea, iar lipsa lui de reactie nu ma enervase, intristase sau nici macar nu ma dezamagise. O acceptasem ca pe o optiune clara din partea lui. Eu nu aveam asteptari de la oameni. Asa reuseam sa evit resentimente. Nu uitasem ce se intamplase intre noi, insa imi vedeam de ale mele, mai departe. Era destul de dificil sa gasesc timp, pe langa rutina serviciului, ca sa imi indeplinesc ”proiectele” personale. La Elle scriam, dar nu in fiecare zi. Ca sa pot scrie despre ea, trebuia sa ma dezbrac de mine, sa ma bag in pielea ei si sa umblu asa prin locurile pe unde mi-o imaginam, alaturi de alti oameni, in diverse situatii. Si cand reintram in pielea mea, dupa o sesiune de compus text, eram goala. Imi lipsea energia fizica, nu aveam chef de nimic. Zaceam in pat si ma intrebam ce imi doresc, ca sa gasesc ceva ce ar fi putut sa imi starneasca o mica placere. Ma intaratam cu dulciuri, filme… Poate o carte? Niste muzica? O plimbare pe langa padure, ca e vreme faina? O cafea la terasa, singura, dimineata, pana in ora zece? Si o revista franceza. Daaa. Le Monde sau Liberation, ce zici? Hmmm… Nimic nu avea efect. Singura solutie era sa astept sa treaca timpul. Ciclic, la doua trei zile, ma trezeam cu o idee in cap, pe neasteptate. La coada la case la market, in autobuz, cand imi mai gateam cate ceva, sub dus, cand ma dadeam cu rimel. In momente banale, aparea un gand si lasam totul balta sau ma grabeam acasa. Purtam in geanta mereu un pix si un carnet, ca sa pot nota, daca nu aveam cum sa deschid laptopul. Vreau o masina de scris! Sa apas tare pe fiecare litera, sa o muncesc!
Mi-a sunat telefonul pe un ton ce repeta de cateva ori nu raspunde! si se incheia cu daca e cineva? Cineva era Tudor si insista.
Salut!
Servus! (poate fi utilizat ostentativ, cand tu nu esti ardeleanca si nici cel cu care vorbesti)
Ce faci?
Unghiile.
Tineam telefonul cu umarul si ma chinuiam sa imi sterg oja rosie de pe un deget de la picior, inainte sa se usuce. Sunt varza cand vine vorba de pedichiura si alte cateva indeletniciri la care femeile se pricep, de obicei.
Ce culoare?
Rosie. De ce?
Asa…Vreau sa te intreb ceva. Ai timp?
Da, am. Zi!
Cine pula mea e ala, Claudiu? Ala care iti trasa pe gat nu stiu ce concentrice si tangente? Il stiu?
Da’ ce te doare pe tine?
Vreau sa imi spui daca il stiu. Nu ma doare.
Da, il stii. Ba mi-ai si spus ceva despre el cand ne-am intalnit in noaptea aia, ca eram amandoi in oras si sa bem o bere. Ti-e mai bine acum?
Ai fost si cu el?
Sa fiu ce?
Stii tu…
Ce dracu te-ai apucat sa citesti? Ti-am zis sa nu o faci! Ma scot din sarite intrebari de genul asta! Nu mai citi, intelegi? M-ai sunat sa ma intrebi un cacat.
Tot nu mi-ai zis.
Ai raspunsul deja, daca te concentrezi putin. Scoate-ti creierul ala din fund si foloseste-l!
Claudiu e…
Exact. Hai ca poti! Se numeste p r e l u d i u si am fost impreuna inaintea ta, desteptule! Tehnic, ca sa intelegi si tu limba asta, nu aveam cum sa fiu SI cu el. Hai PA!
Si-am inchis. Zambeam.
Tudor a sunat mai tarziu.
Vezi ca ajung in doua ore.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu