Slava lui Dumnezeu, oricare ar fi, al meu sau al vostru! Slava Lui ca suntem in acest secol, la inceputul acestui mileniu! God knows, de ar fi fost altcandva, cum ar fi fost… Dar ne putem imagina, ne putem intoarce cu secole in urma, poate chiar in timpul acelor razboaie sfinte crestine, care se purtau pe meleaguri orientale, pentru eliberare de sub dominatie musulmana. Cruciade, cam sapte la numar, insufletite de un fel de brain wash al acelor vremuri. Cavaleri in straie alese, purtand cruci negre, cu sabii pe care, privindu-le acum, ne e greu sa ne gandim cum de reuseau sa le utilizeze. ¨Puteau! They were very strong men!¨ Asa ne pare noua ca erau stramosii. Ai mei sau ai vostri. Daca trecem peste inca vreo doua sute de ani, Vlad ne-ar fi tras sigur in cea mai mare teapa.
Sunt convinsa de asta, insa nu si prietenul meu, fiindca legenda lui Vlad Dracul din Ordinul Dragonului este doar ceva despre care a auzit vag. Eu in schimb, in nouazeci si doi, cu 39 grade febra, citeam romanul lui Stoker si vizionam ultima ecranizare, Love never dies – Dracula. Mai mult de atat, am in fata lui avantajul multor ore de istorie predate cu patos de profesori ce incercau sa ne descrie cat mai clar metodele prin care domnitorul Tarii Romanesti ii pedepsea pe toti hotii, coruptii, raufacatorii: ingropati de vii, decapitati, orbiti, fripti, ciopartiti, jupuiti, fierti, batuti in cuie si altele. Bine, bine, se batea cu sutele de mii de turci si apara sfanta Europa, fugarea sultanul, dar sa vezi ce le facea ¨alor nostri¨, cand ii prindea!
Nu-i povestesc lui Imad grozaviile acestea. In timp ce ne bem cafelele pe terasa casei in care locuiesc acum, il informez doar ca astazi vom merge la Castelul Bran, renumit pana in indepartata America. Vom ajunge acolo cu un microbuz ce face legatura intre Brasov si alte localitati din regiune. Pentru ca, daca muntele nu vine la Mohamed, se duce Mohamed la munte. Paganii ii cereau o minune, dar cea de azi mi se pare ca i-ar fi lasat cu gurile cascate atat pe ei cat si pe profet, pe teutoni, pe insusi Kazıklı Bey: un musulman si o crestina urcand treptele castelului – fortareata impotriva cuceritorilor.
A sosit aici prea devreme, intr-o noapte, foarte tarziu, fara telefon, cu ceasul stricat, ochelarii de soare rupti. Nici pe interior nu statea prea bine, dar spera sa gaseasca putina liniste in aceasta tara indepartata, exotica pentru el. Soferul firmei care asigura transferul intre aeroport si Brasov, gonise pe soseaua mai libera in afara weekendului. Am primit un telefon cand imi cautam cheile, cam cu jumatate de ora inainte de ora stabilita pentru sosire. Cu un accent moldovenesc slefuit de o viata traita in Tara Barsei, omul imi turuia intr-una, incercand cumva sa ajute. Mi-a plasat ¨strainul¨, pe care l-am asigurat ca in maxim zece minute voi ajunge la el. Desi punctualitatea este unul dintre punctele mele slabe, cu ajutorul divin si al firmei de taxi, ce ma are inregistrata ca fiind client fidel, am reusit sa ma tin de cuvant.
Prima bere am baut-o intr-un oras din Covasna, unde aveam de sustinut un interviu de angajare. Sepsiszentgyörgy, i-am spus putin stalcit. Dar la cate limbi cunosteam amundoi, impreuna, micile greseli treceau neobservate de ambele parti. Pe parcursul a cateva zile, intre noi s-au rostit romana, araba, engleza, franceza, spaniola si pentru a condimenta discutiile interculturale, germana si maghiara. In ziua aceea caldura era coplesitoare si eu stiam ca va urma o ploaie. Imad ma asteptase in soare, rabdator, sa inchei discutiile interminabile din cadrul interviului. Ii propusesem sa vizitam orasul secuiesc, unde nici eu nu fusesem decat o singura data pana atunci, cu foarte multi ani in urma, atat de multi incat parea si pentru mine la fel de nou ca si pentru el. Am pierdut un tren anuntat pe o linie gresita, am cautat un microbuz, am gasit o cursa in treizeci de minute. Am mancat sandwish-uri cu chicken grill in fata garii si ne-am luat apa plata, fiindca vara e bine sa te hidratezi non stop.
Prima terasa cu urme de umbra, care ne-a rasarit in cale, ni s-a parut oaza in Sahara! Desi nascut pe malul african al Atlanticului, suporta mai greu zapuseala, ceea ce pe mine, din Baragan get-beget, ma minuna. Sau poate doar mi se parea ca eu rezist mai bine. Nu stiu ce strada era. Nu reuseam sa ma orientez vizual in acel oras. Aproape ca paream pierduti. Cu toate acestea, eu eram acasa. Si pentru ca populatia predominanta cu un procent de cam saptezeci la suta e de etnie maghiara, asa era si ospatarul pe care l-am luat putin prin surprindere, vorbindu-i in romana mea rapida, atunci cand am intrat in restaurant ca sa cer informatii despre servire. Am comandat bere olandeza si ne-am aprins tigari, rasfatati de adierile care veneau dinspre parcul, probabil central. Zambeam. Inainte de a trece mai departe, am incercat sa ii povestesc arabului de langa mine cate ceva despre Transilvania, secui, sasi si romani. Putina istorie nu a facut rau nimanui.
luciabordeianu 