Salcamii sunt fosforescenti. Imi place sa cred ca seva frunzelor contine ceva extraterestru, insa e posibil sa fie doar efectul neoanelor care fac reclama magazinelor din jur. Stau cu spatele spre zidurile cladirilor, cu fundul pe un scaun din lemn, cu ochii pe salcami, din cand in cand. Nu vad cerul de ei, verdele crud imi limiteaza campul vizual. Sorb direct din sticla cu bere, a doua. Sigur nu alcoolul m-a ametit, ci cuvintele ce traverseaza jumatate de metru de masa, cat se afla intre noi doi.
Cum adica iti e teama sa scrii?
Daca e despre trecut, nu e nici o problema. Nu e bine daca schimb timpul.
Nu inteleg… Ce nu e bine?
Eh, lasa! E destul de ciudat cat sa nu inteleg nici eu si nu stiu cum sa iti explic.
Orice! Cu mine poti vorbi despre orice.
Da… Aici e nebunia! Ca daca chiar existi si pot sa iti zic orice imi trece prin minte, nu sunt doar eu. Suntem doi. Daca suntem doi, undeva e si al treilea. Cat timp gandul e doar in mintea mea, pare ireal. Fiind si in mintea ta, e mai viu.
E viu oricum. Stii asta.
Prinde o forma cand il transformi in cuvant. Cand aduni mai multe cuvinte, cand le scrii sau le rostesti, se naste ceva. Nu tot timpul ceva bun.
Se naste oricum, in tine. Ti se intampla si tie, nu? De exemplu, de ce acum? Mi-am imaginat asta mai demult si nu inteleg de ce acum?
De ce acum ce? Noi doi, aici?
Exact.
Nu stiu. Dar vom afla. De ce nu inainte? Poate fiindca nu trebuia inca.
Orasul se afla sub o vraja. De cateva zile, de cand ma aflu in el, am amortit, ca o insecta stransa de frigul toamnei. Am paralizat, pana in noaptea aceasta. Ii zic sa plecam. E tarziu. Ma intreaba unde.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu