Ca intr-unul din textele exersate in gand, in doua mii zece, apoi in scris, cinci ani mai tarziu, mi-am lasat motanul in grija. Am urcat in trenul o mie sase sute treizeci si doi. La ora opt a.m. treceam prin orasul situat la cea mai mare altitudine, coborand pe valea raului Prahova, spre Muntenia. Dupa obicei, nu ma asezasem pe locul mentionat in bilet, ma izolasem in jumatatea goala a vagonului numarul patru. Din fericire aerul conditionat era oprit si in geaca galbena de fas, cu care avusesem inspiratia sa ma infofolesc inainte sa parasesc apartamentul, ma simteam confortabil, pe data de treisprezece august. Geamurile erau stropite de o ploaie ostenita, ce se oprise rareori in ultimele zile. Din paduri se ridicau aburi, cum ar fi iesit si din gura mea, daca as fi fumat la stationari. Dar mecanismul usii era defect, ne provocase tuturor probleme la urcare, asa ca, pana in Constanta, m-am lasat de tigari.
Cazare? Nu doriti o cazare?
Imi scot cu o mana tigarea din pachet si o aprind.
Taxi? Un taxi pentru domnisoara?
Trag un fum, il tin cat mai mult, sa intre cat mai adanc si expir. Fac un semn nu cu tigarea prin aer si continui sa merg. Oamenii astia nu ma deranjeaza catusi de putin! Ii cunosc. Din asta traiesc un an intreg. Cand vine toamna, dispar sau se reprofileaza. Insa ei nu stiu ca eu sunt aici ca acasa!
Sa iau, deci, 101M. Biletul are acelasi pret. Cred ca prin portofel as putea gasi un capat nefolosit de anul trecut, dar nu am nici un chef sa verific. Cochetez cu angajata RATC, jucand un scurt rol de turist neinformat.
Pentru bagaje trebuie sa platesc transportul in comun?
Femeia mareste ochii, aproape ca si-ar face o cruce si imi raspunde zambind ca nu a mai auzit asa ceva in viata ei.
Era la Ploiesti. Nu stiu daca mai e, dar inainte te amendau. Multumesc!
Si adaug o zi frumoasa! Ceea ce pe sudisti ii da mereu peste cap, ii bulverseaza iar mie imi place sa creez acest efect. Daca pana in acel moment au avut o zi de rahat, asta se schimba, odata cu urarea mea. Cuvintele sunt magice, cand le rostesti in locul potrivit.
Car in spate un rucsac, de care imi atarna pe lateral tot felul de lucruri necesare pentru camping, pe umarul drept un rucsac mai mic, aproape la fel de greu, cu aparatura si unelte de scris. Zilele astea trebuie sa raman conectata. Si cortul. Lumea ma priveste mirata. In autobuz arat ca un strain pierdut, fiindca traseul pe care il fac nu duce spre nici o plaja.
Eu nu caut nici nisipul, nici apa marii. Primul popas, fie el si de cateva ore, va fi o intalnire cu trecutul. Straniu, dar in aer nu simt miros de moluste si alge. Vantul bate, ca de obicei, imi flutura parul, imi blocheaza narile cateva secunde, dar cand inspir… nimic.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu