luciabordeianu

De fiecare data citesc mai multe carti. Nu am rabdare sa ma opresc doar la una. Am inceput, pe rand, trei. Mai am la ele si nu ma grabesc. Astazi mi-am ales alte trei: una e cu vikingi, una cu o iubire veche indiana, chiar din India, ultima cu niste atentate. Asta-i din secolul trecut si credeam ca trateaza tocmai despre el, insa in cuprins trece aleatoriu peste anumite momente istorice, incepand din antichitate. Editura e politica, anul ’78, numele de pe coperta ma duce cu gandul la rusii acelor vremuri, asa ca la fiecare capitol voi rasfoi online-ul, in paralel. Ma incanta toate! De-as fi barbat si ele femeile mele, as alege sa fiu arab, sa nu imi puna nimeni sub semnul indoielii haremul impanzit prin toata casa. Un amant tanar, fraged la minte si trup, neobosit, nehotarat. Asta sunt!

Noaptea trecuta am petrecut-o impreuna pana mult dupa rasarit. La inceput l-am intrebat daca e ok. Nu ma refeream la fizic, el stia asta, insa am vorbit despre mahmureala si ca am dormit putin fiecare. Am tinut-o in discutia asta initial, indecisi daca sa continuam asa, superficial. Apoi a zis,  tinand pe tasta caps lock, EU SUNT FOARTE OK. Astfel am trecut in alt plan. Dupa 1 a.m. m-a asteptat douazeci de minute sa merg dupa tigari, timp  in care eu nu am avut acces la internet. Eram surescitati de subiectele geo-politice, cultural-universale. Pana si cele despre elemente chimice si fizica nucleara, unde eu sunt bomba, ma prinsesera intr-un fel de dans nuptial, fara muzica in fundal. Nu ne puteam opri. La dracu’ cu toate cartile!

….

Si daca mi-am reamintit de acel dans, oare ce coloana sonora sa alegem pentru filmul al carui scenariu il scriem acum?

Salcamii sunt fosforescenti. Imi place sa cred ca seva frunzelor contine ceva extraterestru, insa e posibil sa fie doar efectul neoanelor care fac reclama magazinelor din jur. Stau cu spatele spre zidurile cladirilor, cu fundul pe un scaun din lemn, cu ochii pe salcami, din cand in cand. Nu vad cerul de ei, verdele crud imi limiteaza campul vizual. Sorb direct din sticla cu bere, a doua. Sigur nu alcoolul m-a ametit, ci cuvintele ce traverseaza jumatate de metru de masa, cat se afla intre noi doi.

Cum adica iti e teama sa scrii?

Daca e despre trecut, nu e nici o problema. Nu e bine daca schimb timpul. 

Nu inteleg… Ce nu e bine?

Eh, lasa! E destul de ciudat cat sa nu inteleg nici eu si nu stiu cum sa iti explic.

Orice! Cu mine poti vorbi despre orice.

Da… Aici e nebunia! Ca daca chiar existi si pot sa iti zic orice imi trece prin minte, nu sunt doar eu. Suntem doi. Daca suntem doi, undeva e si al treilea. Cat timp gandul e doar in mintea mea, pare ireal. Fiind si in mintea ta, e mai viu.

E viu oricum. Stii asta.

Prinde o forma cand il transformi in cuvant. Cand aduni mai multe cuvinte, cand le scrii sau le rostesti, se naste ceva. Nu tot timpul ceva bun.

Se naste oricum, in tine. Ti se intampla si tie, nu? De exemplu, de ce acum? Mi-am imaginat asta mai demult si nu inteleg de ce acum?

De ce acum ce? Noi doi, aici?

Exact.

Nu stiu. Dar vom afla. De ce nu inainte? Poate fiindca nu trebuia inca.

Orasul se afla sub o vraja. De cateva zile, de cand ma aflu in el, am amortit, ca o insecta stransa de frigul toamnei. Am paralizat, pana in noaptea aceasta. Ii zic sa plecam. E tarziu. Ma intreaba unde.

Ce e cu atitudinea asta defensiva?

Imi privesc bratele. Mi le-am impreunat peste piept, incolcite unul intr-altul, mai sa le innod. Nu ma simt atacata, insa trupul meu spune altceva. Niciodata nu sunt atenta la asta. Schimb pozitia.

Te rog sa nu faci analize pe mine in seara asta. Adica stiu ca vei face oricum, nu te poti abtine. Totusi nu imi vorbi despre mine. Tine pentru tine, desi imi voi da seama din expresia fetei, de fiecare data cand ma vei studia. Vreau sa bem o bere, undeva, unde zici tu. Atat.

Bine. Promit.

Zambeste. Ne mintim si ne promitem imposibilul. Suntem doua cartite ce sapam galerii in interiorul celorlalti. In mintile lor, in suflete. Ce ne-ar putea opri sa nu facem la fel si in cazul nostru? Nimic.

Ne-am urcat in taxi si mergem.

Pana unde?

Vroiam sa iti zic cat tine piesa asta. 

Stie aproximativ durata all my love si cate minute ne-ar trebui sa ajungem acolo unde s-a decis ca vom cobori. Este mai provocator „cat tine piesa asta”. O clepsidra muzicala se scurge prin undele radioului din bord, special pentru masurarea acestui moment. Momentul e al nostru si timpul ce vine. Vom face ce vrem din el.

Un shot?

Da. Stai sa o termin.

Fumez afara, in strada.

De ce?

De ce vrei tu. Imi e indiferent.

Nu, nu. De ce fumezi?

Imi place.

Da, sigur. Dar… de ce?

Raspunsul pe care m-a pus sa il caut nu este pentru el. Nici intrebarea nu ii mai apartine. Mi-a ofert-o in dar, odata cu un shot de tequila.

Da, da, titlul ramane asta. Sa fim seriosi, avem atatea limbi la dispozitie, ar fi pacat sa le irosim. Si din punctul meu de vedere, care e esential pentru a alege in acest caz, in engleza suna cel mai aproape de adevar. Nu sunt pregatita sa scriu. Ar trebui sa am suficient de mult alcool in sange pentru prima pagina si nu am nici in sange, nici in frigider, in nici un loc din casa. Pentru a trece pe a doua, ar trebui sa fiu fumata. Pentru a continua, am nevoie de mai mult, am nevoie de el. Pana la final, cine stie daca voi ajunge?

Asa, ca sa ne intelegem din start. Fara elementele de mai sus, creatia mea este imposibila. Linistiti-va insa, exista semne divine ca le pot aduce impreuna, astfel incat, intr-o zi, veti citi.

Nu cititi! Daca v-ati incruntat deja, opriti-va! Aruncati cartea asta, luati alta! Sunt atatea carti in lume… Daca treceti mai departe cu incapatanare, e treaba voastra. Mi se rupe daca sunteti in stare sa mergeti cu mine pe aceasta carare. Sincer, as prefera sa nu ma insotiti. Iubesc singuratatea. Mi-e necesara si accept in preajma, ocazional,  doar ceea ce ma poate impinge inainte.  S-ar putea sa va pierdeti. Eu nu va voi ajuta, nu va voi intinde mana sa va trag mai departe. Nu stiu daca ma pot duce pe mine, de ce as mai cara o povara in plus?

Astazi, inainte sa ies pe usa, am notat asta. M-am intors din drum, am luat un carnet din cele cu care am incarcat preventiv casa, si am scris the scientist and the addicted writer. Ca sa nu uit, m-am gandit, fiindca aveam programata o intalnire in centrul orasului. Cum am terminat ultima litera, acel r, m-a cuprins o stare de agitatie interioara, ce-mi este atat de cunoscuta… Pana nu o faci, nu te lasa in pace! Mi-as fi rupt hainele, as fi aruncat tenisii pana la intrare si as fi continuat sa ma misc pe foaia aceea pana as fi umplut-o, apoi pe urmatoarea, inca vreo zece, pana as fi aruncat carnetul, as fi deschis laptopul si m-as fi varsat aici, cat ma tinea. Am tras usa dupa mine, am coborat scarile si am iesit la lumina. In aer se simtea miros de toamna. Eu vad deja muntii acoperiti de zapada, dar port blugi scurti, tricou. Ochii sunt inca sensibili si ii ascud in spatele unor ochelari… cum a zis? Ceva cu a. Nu imi aduc aminte acum. Insemna ca nu ii placeau si ca nu mi se potrivesc. Ma protejeaza! Totusi nici eu nu mai cred asta si probabil ca nu am nevoie de ei.

Dupa cum afirmam… nu voi trece de prima pagina. Le am in cap pe urmatoarele, se invart in jurul creierului meu. Insuficient. Am nevoie de el. Cunoaste metode prin care voi prinde, rand pe rand, aceste ganduri, le voi transporta pana in capatul falangelor mainilor mele, le voi amprenta aici. Sunt dependenta, inainte sa incerc orice.

Ca intr-unul din textele exersate in gand, in doua mii zece, apoi in scris, cinci ani mai tarziu, mi-am lasat motanul in grija. Am urcat in trenul o mie sase sute treizeci si doi. La ora opt a.m. treceam prin orasul situat la cea mai mare altitudine, coborand pe valea raului Prahova, spre Muntenia. Dupa obicei, nu ma asezasem pe locul mentionat in bilet, ma izolasem in jumatatea goala a vagonului numarul patru. Din fericire aerul conditionat era oprit si in geaca galbena de fas, cu care avusesem inspiratia sa ma infofolesc inainte sa parasesc apartamentul, ma simteam confortabil, pe data de treisprezece august. Geamurile erau stropite de o ploaie ostenita, ce se oprise rareori in ultimele zile. Din paduri se ridicau aburi, cum ar fi iesit si din gura mea, daca as fi fumat la stationari. Dar mecanismul usii era defect, ne provocase tuturor probleme la urcare, asa ca, pana in Constanta, m-am lasat de tigari.

Cazare? Nu doriti o cazare?

Imi scot cu o mana tigarea din pachet si o aprind.

Taxi? Un taxi pentru domnisoara?

Trag un fum, il tin cat mai mult, sa intre cat mai adanc si expir. Fac un semn nu cu tigarea prin aer si continui sa merg. Oamenii astia nu ma deranjeaza catusi de putin! Ii cunosc. Din asta traiesc un an intreg. Cand vine toamna, dispar sau se reprofileaza. Insa ei nu stiu ca eu sunt aici ca acasa!

Sa iau, deci, 101M. Biletul are acelasi pret. Cred ca prin portofel as putea gasi un capat nefolosit de anul trecut, dar nu am nici un chef sa verific. Cochetez cu angajata RATC, jucand un scurt rol de turist neinformat.

Pentru bagaje trebuie sa platesc transportul in comun?

Femeia mareste ochii, aproape ca si-ar face o cruce si imi raspunde zambind ca nu a mai auzit asa ceva in viata ei.

Era la Ploiesti. Nu stiu daca mai e, dar inainte te amendau. Multumesc! 

Si adaug o zi frumoasa! Ceea ce pe sudisti ii da mereu peste cap, ii bulverseaza iar mie imi place sa creez acest efect. Daca pana in acel moment au avut o zi de rahat, asta se schimba, odata cu urarea mea. Cuvintele sunt magice, cand le rostesti in locul potrivit.

Car in spate un rucsac, de care imi atarna pe lateral tot felul de lucruri necesare pentru camping, pe umarul drept un rucsac mai mic, aproape la fel de greu, cu aparatura si unelte de scris. Zilele astea trebuie sa raman conectata. Si cortul. Lumea ma priveste mirata. In autobuz arat ca un strain pierdut, fiindca traseul pe care il fac nu duce spre nici o plaja.

Eu nu caut nici nisipul, nici apa marii. Primul popas, fie el si de cateva ore, va fi o intalnire cu trecutul. Straniu, dar in aer nu simt miros de moluste si alge. Vantul bate, ca de obicei, imi flutura parul, imi blocheaza narile cateva secunde, dar cand inspir… nimic.

Ce faci mandro?! Te-ajut sau te descurci? 

Ma descurc. Deschid o portiera din spate si arunc pe-acolo rucsacul mare iar pe cel mai mic, albastru, il asez cu grija pe bancheta. Contine ce e mai de valoare.

Asa, gasesti tu loc. E cam varza, dar asta e! 

Cunosc masina cu numar de Arges de mult timp. M-a dus acasa de cateva ori, prin centrul vechi ultima data, niciodata insa in Vama Veche. Se va intampla in aceasta sambata dupa-amiaza. Incalec scaunul din fata dreapta si il privesc pe sofer. Calculez in minte daca au trecut ani sau doar luni de cand nu l-am mai vazut. Da, au trecut optsprezece luni, parca a fost ieri. Intre timp lui i-a crescut la loc parul negru, drept, cum era cand ne-am cunoscut. Nu stiu daca al meu sau al lui e mai lung, ar trebui sa ne masuram… 

Gizas! Arati ca un jihadist cu barba asta! Ha! si il imbratisez, cum fac vechii prieteni, cand se revad.

Sorin zambeste, isi trece degetele lungi, subtiri, prin barba rasfirata, care ii atinge pieptul. Cu o mana tine volanul si pornim. Parasim incet parcarea multinationalei din care m-a pescuit, un sediu unde am lucrat impreuna, facand ca obsedatii ore suplimentare, neplatite si nerecuperate niciodata.

Oprim undeva pe drum sa iau un sandvici? Nu imi e foame, dar de ieri am bagat doar cafele si tigari.

Oprim. Sau nu mai bine mancam acolo, cand ajungem?

Ah, ok!

Pana la Mangalia am mai fost in viata asta. Indragesc portiunea dintre Eforie Nord si Sud, unde, daca faci abstractie de ruine, de hidosenia vilelor plantate langa plaja, Florida, Miami , cu putina imaginatie te poti teleporta intr-o statiune exotica, ruland cu viteza usor peste limita legala, pe o limba de nisip, asfaltata, ce desparte un lac de o mare. Dar de partea cealalta e Crimeea iar mai in jos, Istanbul.

Imi aprind si eu o tigare. Mai iau o gura de cola. Scrumam in exterior.

Si cum te-ai gandit sa faci?

Trec inca o data peste planul conceput inainte de a pleca la drum. Cautam un loc de cazare. Cam greu, presupun, fiindca este cel mai aglomerat weekend din sezon. Mijlocul lui august, sfanta Maria cu ziua Marinei, Sunset festival. Halal!

Anneaa! Nu m-am cazat niciodata in vama. Asta ar fi ceva nou.

Dar ne vom caza, undeva. Am cort nou nout, pentru doua persoane, sac de dormit si izopren. In noaptea asta distractie, bairam. De maine dimineata, mahmuri sau nu, la treaba! Dupa cafea.

Sorin nu ma priveste. Trecem de Tuzla, Costinesti. Imi revin amintiri.

Si daca stii ca nu e niciunul aici, ce vrei sa faci? Cum faci?

Da, nu voi gasi nici o tabara de imigranti. Nu stiu ce voi gasi, in rest, dar imigranti sigur nu. Desi in primavara toata presa trambita, la teve, in locale sau nationale. Au vrut sau nu sa instaleze un punct de triere la granita cu Bulgaria, who knows?

Nu iese fum fara foc.

Prea mult fum iese, se ridica in aer, ne intoxica, nu putem respira, nu putem vedea.

Voi fi un fel de agent al controlului de calitate. Calitatea aerului inspirat de unii, expirat de altii. Ce scrie acolo?

Da, cam darapanat semnul, dar ai vazut bine. Welcome to Vama Veche! Ah… ne asteapta cineva. Stii cine?

???

Ungurul. Andrei. M-a sunat inainte sa ma intalnesc cu tine.

Nu pooot sa creeed! Ssserios?!

Da. Mi-a zis sa ii aduc o patura si o pereche de pantaloni. I-am zis: ghici cu cine vin? Cu cine? Cu Lucia. Ne asteapta. Doarme acum, dar il trezim cand ajungem. Sper sa auda telefonul.

Parcam cu plata. Zece lei pe zi, loc sigur. Indes rucsacii in portbagaj pentru si mai multa siguranta. Am la mine un carnetel legat in spirala, un pix si telefoanele cu baterie ok.

Sa mergem sa ii cautam pe astia!

Sorin poarta camasa alba, pantaloni drepti peste pantofi din piele intoarsa. Isi prinde parul in coada. Il urmez.

A plecat si in urma lui stiam ca voi incepe sa scriu. Am promis. L-am asteptat, am baut mai multe cafele, doar eu am fumat ceva ce poate sa ucida, cu gudron 7 mg, nicotina 0,8 mg, monoxid de carbon 7 mg, printre altele. Drumurile sunt fara sfarsit, insa astazi ne-am oprit sa discutam despre calatoriile noastre. Dupa ce am reintrat in casa, a tunat de cateva ori si a pornit ploaia. Undeva fulgera. Astazi e luni. Maine trebuie sa ma adresez Inspectoratului General pentru Imigrari Bucuresti.

……………………

Acum treizeci de zile coboram cu tenisii mei, marimea europeana 35, in praful unei parcari supraterane din cea mai sudica statiune a litoralului romanesc. Speram sa gasesc acolo niste refugiati sirieni, palestinieni, afgani, etcetera, niste nefericiti mai nefericiti ca noi, romanii. Presupun ca multi suntem de acord cat de grea ne e viata in tarisoara noastra. Usor nu imi era nici mie cu atatea bagaje, peste care se adaugau stresul semnalului pentru o conexiune decenta la internet, cel al bateriilor descarcate, al pastrarii in siguranta a averii mele tehnologice. Oare cate povesti cu ciordeli am auzit pana acum? Mneah! N-are rost! Eu n-am patit-o niciodata.

Era plin ochi, n-aveai loc sa arunci un ac, chistoc, scuipat. Sarbatoare frumoasa se pregatea la malul marii, pentru Maria mare, legala care prelungise weekendu’, chiar si celor mai proactivi angajati, ai statului sau ai altora, care fac afaceri cu statul, al nostru sau al altora, din uniune. United we stand, divided we fall…

http://www.youtube.com

Nu aveam de gand sa bat in usa vreunei institutii ca sa inregistrez o voce tremuranda de primar. Gaseam pe net declaratii oficiale despre amenajarea punctului de triere a refugiatilor pe raza comunei Limanu din judetul Constanta. In plus, duminica nici iarba nu creste si, cum luni era liber (de) (la) stat, as fi batut in zadar. Nu, nu! Clar venisem dintr-o curiozitate aproape personala: dar omenii aia ce zic? Doamna Elena, in a carei curte mi-a fost recomandat sa campez. Tipa de pe Magheru, care vindea placinte dobrogene, gogosi, in combinatie cu iaurt – un fel de tratament revitalizant dupa o noapte inecata in lichide de peste 5% alc.

Zorile mai ca m-au prins pe plaja, zbantuindu-ma cu mainile prin aer, la gramada cu alti insomniaci. Dar, precum o cenusareasa din basm, cand cerul intunecat de deasupra apei a inceput sa prinda culoare, am zbughit-o spre parcarea din mijlocul satului. Focs dormea in masina de cateva ceasuri. Eu nu stiam daca voi pune geana pe geana pe scaunul rabatat si nu vroiam sa risc ca soarele, odata ridicat din spatele meu, sa ma prinda cu ochii deschisi. Aveam nevoie de trei ore de somn. Atat!

M-am trezit la opt jumate fix. Experimentasem cu succes, pentru prim data, dormitul in masina. La treizeci de minute dupa, ne aflam deja la o masa, in umbra terasei cu canapele, pe Ion Creanga. Strada nu lua pauza. O forfoteala continua, cu fluctuatii pe parcursul a 24 de ore, nu ii lasa loc de odihna. Totusi se simtea in atmosfera un fel de inceput, al unei noi zile. Comercianti, vanzatori ambulanti isi deschideau obloanele, isi intindeau tarabele cu maruntisuri viu colorate, tot felul de lucruri de care nu te gandeai ca ai avea nevoie pana nu ajungeai acolo. Dubele furnizorilor faceau manevre chinuite pentru a se strecura printre primii turisti rasariti, abia treziti, ametiti sau cei inca treji si rupti de beti. Uneori era dificil sa fac diferenta.

Focs manca un mic dejun. Imi era greu sa privesc omleta si crenvurstii pe care el ii maruntea cu precizie de chirurg. Simteam o durere grozava in moalele capului, ce ma impingea inspre centrul pamantului si doar banca pe care stateam nu imi permitea sa ma scurg sub masa. Pozitia incomoda in care ma odihnisem nu lasase urme fizice. Eram doar mahmura si aveam nevoie de o cafea imensa, fara lapte, va rog. In trei zile, oricat m-am rugat in gand, n-am dat peste nici o cafea de dimensiuni onorabile. Cum nu am zarit nici burkini, hijabi, niqab, burqa, jubba, kurta. Gutra – un fel de val ce-l poarta barbatii lui Allah, aveau pe capete doi tipi, noaptea trecuta, in zona la Expirat. Se vindea orice! In general, batice erau de-alea cu cranii. Sa fie convingator sau poate de nevoie, un ins trecut de patuzeci purta peste un ochi un petic negru si, cu parul lung, blond, spalat zile la rand doar in apa marii, puteai sa juri ca a coborat din platourile de filmare hollywoodiene. Se purta orice! De multe ori nu se mai purta nimic.

Mi-am aprins o tigare. La cati pereti ne inconjurau nu mai stiam sigur daca respectam legea. Si oare cate legi se incalcau? Urmaream fumul tigarilor noastre iesind de la etaj in strada. Urca spre cer, ochii mei ramaneau sa caute pe fetele localnicilor urme de paranoia creata de teama fata de aparitia musulmanilor, aia fugiti ca sa scape de amenintarea mortii orientale. Presa ne prezentase imaginea puternica de disperare, reactii extremiste din Vama: vor distruge tot. Revoltator! Mai aproape de centrul actiunii, mai precauta, mai legata de politicile si interesele locale, ziarele constantene ”au linistit” apele, relatand declaratiile ulterioare ale oficialitatilor. Pe rand, Politia de Frontiera, Garda de Coasta, Primaria Limanu, ne asigurau ca nu e panica, man: la Vama Veche nu se va amenaja un spatiu de primire si triere a refugiatilor in vederea repartizarii lor in centrele de cazare existente in tara.”Informatia este eronata. Noi amenajam o fosta incinta a noastra, ulterior o sa vedem ce destinatie ii vom acorda” (comandantul-sef al Garzii de Coasta, Laurentiu Costache, declarand pentru ZIUA de Constanta).

Dupa cinci luni, iata-ma, dand peste cap din doua miscari un shot de cafea, cautand acul in carul cu fan, la mai putin de juma de ora de mers pe jos pana la cladirea in jurul careia se crease atata zarva la mijlocul lunii martie, in anul doua mii saisprezece, era noastra.

Daca v-am lasat impresia ca demersul meu investigativ s-a soldat cu succes, reconsiderati! Cum am procedat si eu si…

Pe cinspe, fara aer conditionat, intr-un sir indian infinit de masini, ma indreptam spre Braila. Peste Siret, in primul oras al Moldovei, urma sa gasesc o sursa sigura: Centrul Regional de Cazare si Proceduri pentru Solicitantii de Azil Galati.

PS  pentru o mai buna intelegere, cititi, in aceasta ordine: Ziua intai, Si inainte de asta, Sedinta de redactie…

Uterul suferea dupa plecarea lui, a plans si s-a zvarcolit.  A inceput cu o durere usoara, in dimineata aceea, cand el isi pregatea neglijent bagajul, inghesuind tricouri si jeansi peste sosete si boxeri. Elle statea cateva momente sprijinita de tocul usii, ii urmarea miscarile bratelor goale, ii asculta cuvintele, avand impresia ca nu si le va mai aduce aminte niciodata. Daca devenea insuportabil, se desprindea usor si pleca prin celelalte incaperi. Vocea lui strabatea pe holuri, se scurgea pe langa pereti, ajungand-o din urma. Daca dorea sa il revada, revenea tinand in maini cate un obiect ratacit prin casa. Un prosop, un maiou, periuta de dinti, notitele. El ii zambea nervos, ii multumea. Fiecare multumesc o zgaria pe suflet.

……………………………………………………………..

In noaptea trecuta niciunul dintre ei nu a putut sa adoarma. Au facut dus pe rand, si-au verificat adresele de email, conturile de facebook, au stat online cu prietenii. Elle a pregatit ingrediente pentru o salata, in caz ca le-ar fi venit chef sa manance. Cand ajungea prin dreptul lui in camasa de noapte scurta ce ii aduna formele, o oprea, ii prindea parul cu mainile, o saruta moale pe gura, pe gat, ii adulmeca mirosul pielii Mmm, o strangea ca pe o prada. Au stat intinsi, tinandu-se in brate. Pe google maps lumea parea mica. Aici suntem noi doi. De acolo venea ea. Intr-o directie opusa se afla orasul unde se nascuse el. Mai sus locuia fratele lui si mult mai sus sora ei. Mii de mile! Cu degetele dansand de pe un continent pe altul, spatiul acela ce cumula forme geografice si politice, milioane de suflete si vietile lor, se reducea la acel moment si atat. Nici o linie, nici o diferenta, pamantul era plat si le apartinea. Apropierea ii surprindea, ii facea fericiti, ii speria totodata. Nu au discutat despre acest subiect. Mecanismele fricii s-au pornit simultan in amandoi si el s-a ridicat brusc, a disparut in alta camera, lasand-o singura. Au trecut cateva ore, in care poate chiar a atipit. Cand a deschis ochii, un sentiment de pierdere imensa i-a germinat in minte.

La rasaritul soarelui au ajuns impreuna in pat. Dupa mai multe tigari fumate pana la filtru si confesiuni ce aduceau si bucurie si tristete. Elle l-a lasat liber, nu l-a atins, nu l-a sarutat. I-a spus doar hai sa dormim doua ore inainte sa pleci. Isi dorea sa le petreaca pe bratul lui drept, incolacindu-i soldurile cu piciorul, cu buzele lipite de pielea pieptului ce pulsa in ritmul in care inima ii pompa prin tot corpul. Ca aseara, alaltaseara… S-au tavalit printre cearsafuri pana sa adoarma.

Inainte sa ii sune alarma, Elle l-a privit in semintuneric. Lumina de afara nu reusea sa treaca de negrul perdelei groase. Dar fiindca nu il putea avea acum, s-a dezvelit, a coborat si a pasit spre usa, fara sa se uite in urma. A aprins focul, a lasat apa sa curga in ibric si a asteptat linistita sa fiarba. A amestecat cafea fara sa tina cont de masuri. Telefoanele lor strigau strident acelasi rington, unul in buzunarul ei, celalalt pe sub asternuturi. A mers sa il intrebe bei o cafea?

Dupa despartire si-a dat seama ca trupul incepe sa o doara. Scurte impunsaturi ascutite in uter, crescand treptat ca intensitate si frecvanta, continue si din ce in ce mai violente, cu cat distanta devenea mai mare. Cutite ce o taiau fara sa ii provoace sangerare.

Cand voi locui la Paris, voi cauta sa o fac intr-o casa situata undeva la marginea junglei iar o conditie esentiala a acelui locas va fi un spatiu total sau partial legat de exterior, o terasa, un balcon larg, deschis spre cer, cu vedere catre cativa boscheti crescuti prin curtea mignona, poate si un copac. Pe liniile ce vor strajui intre caminul meu si cele vecine, se vor insira ghivece diverse cu plante ale caror nume sigur nu le-as cunoaste si pe care nu ma pricep sa le ingrijesc. Nu sunt un gradinar, doar cineva care viseaza in gradini, deasupra lor, in cazul de fata. Si-as sta, ca acum, in miezul noptii, pe cand in tara mea e mai tarziu cu o ora, fumand o tigare sugrumata, arzand intre aratatorul si mijlociul mainii mele stangi. Mai sper sa am jos, la piciorul scaunului, un pahar de vin rosu, ceva Bordeaux. Ai mei ar dormi linistiti inauntru, lasandu-ma in treaba mea, in plata domnului. Din cand in cand, motanul batran de varsta nedefinita, ar pasi in jur, cu mersul lui specific de felina, veghindu-mi discret activitatea nocturna. Voi purta, promit, acelasi pulover de lana, lalai, cu care imi apar spatele de racoarea acestei nopti, nascute dupa o ploaie ce a durat cateva ceasuri, de m-a facut sa ma ascund in casa si sa urmaresc o poveste recomandata, de-a lui Hunter S. Thompson. Nu stiu daca in casti voi asculta Enescu sau Lana del Rey. Cred ca Lana del Rey. Pe Enescu il pastram pentru intalnirile intre prieteni, cand, dupa suficent alcool, putem vibra pe orice e romanesc. Din cat intuiesc si corelez cu ceea ce am invatat sau am auzit, temperaturile externe vor fi similare celor oferite in acest oras de munte. Vorba unui prieten, oriunde te duci, unde te uiti, numai munti! Ce nu imi pot imagina, oricat m-as stradui, e mirosul aerului care imi va patrunde prin nari, pana in plaman, hranindu-mi sangele. Un gand imi spune ca nu va semana cu ceea ce inspir acum, compozitia va fi alta. Si ma intreb daca structura asta chimica imi va lipsi?

Mai sunt cateva zile si pornesc la drum. Plec in cautarea celor ce au ales sa se refugieze in tara mea, pe care multi dintre prieteni au parasit-o rand pe rand. Merg sa vad cu ochii mei fiintele acelea venite dintr-alta lume. O lume fascinanta, pe care nu o inteleg, care imi starneste fiori atunci cand vizionez pe retele imagini cu explozii, ruine, sange, morti, urlete si lacrimi. Plec si daca voi intalni ceva pe drum, va voi povesti si voua.

Acum stabilesc ultimele detalii. Intr-un rucsac voi inghesui acest laptop, cateva haine, carnetele, instrumente clasice de scris, agenda mea cu notite de-a valma, incarcatoare, o carte sau doua si camera video de imprumut, pe care habar nu am sa o folosesc inca.

….

There are few days left and I will hit the road. I go to search those who chose to take refuge into my country, which many friends have left one by one. I am going to see with my own eyes those beings coming from another world. A fascinating world, that I don’t understand yet and that gives me chills when I watch on networks the images with explosions, ruins, blood, deads, cries and tears. I am going and if I will meet something on the road, I will tell you too.

Now I establish last details. In a backpack I will jumble together: this laptop, few clothes, notepads, classical instruments of writing, my agenda with mixed notes, chargers, a book or two and the loan video camera that I have no idea to use it yet.