Locuiesc la etajul patru, intr-un apartament cu cifra vibratiei numarul unu, care ma impinge obsesiv catre creativitate, imi mixeaza in minte tot felul de idei, cele vechi cu unele noi, murdare si pure, imi genereaza trairi pe care deseori imi este greu sa le expun coerent. In combinatie cu cifra destinului meu, coincidenta, tot unu, efectele sunt amplificate, din fericire convergente. Cand incepe o noua zi, in miezul noptii ori dimineata, inainte sa urce soarele in cer, incalec un armasar negru, salbatic, fara sa. Nu stiu niciodata unde ma va duce nebunul! Il prind de coama deasa si ma las purtata in orice directie. Calul arunca cu copitele prin vazduh, isi scutura grumazul fibros si necheaza provocator.
Am prieteni raspanditi in lume. Desi nu i-am intalnit niciodata, bem cafeaua. Eu intind de una cat e ziua de lunga. O beau fierbinte, cu maxim doua lingurite de zahar, din cani cu pereti grosi. O beau calduta si rece mai tarziu, cu urme de zat amarui pe limba. Discutam. E atata frumusete pretutindeni, atata durere si prea multa moarte. Cred ca nici pe ei nu ii sperie moartea, mai mult ceea ce o genereaza. Nu au culoare. Skin is just skin. Pielea ne inveleste spiritele. Religia lor nu e crestina, musulmana, hindusa, etcetera. Nu atei, ne-atei. Humanity is my religion, pentru toti cei ce gandesc ca ar trebuie sa o numim in vreun fel. Seara ne strangem pe la casele noastre, aflate pe continente diferite, pe insule mai mici sau mai mari. Ne coplesesc news-urile care curg pe retele, mainstream sau nu. De multe ori ne simtim legati la maini, tintuiti de scaunele birourilor, de cele aflate pe terase, unde sorbim alcool pentru a ne anestezia. Eu prefer vinul rosu demidulce, dar ei whisky, bere, vodka. Prietenii mei construiesc temple pentru alte culte, case pentru civilizatii care cu secole in urma i-au cucerit, colonizat. Se joaca cu cifrele, leaga fire invizibile dintr-un capat in celalalt, pentru a crea conexiuni la nivel planetar. Salveaza vieti umane, animale. Scriu.
Mai departe de masa aceasta, dincolo de desktop, de cutia cu biscuiti primiti din Paris sunt cateva blocuri construite de comunisti, in mare graba. Pasari si sunetul oalelor in care se pregatesc mancaruri traditionale. Avem nevoie de hrana. In rest o mare de liniste. Lumea nu vorbeste atat de mult in casele lor. Discutiile se poarta pe strazi, in fata scarilor, la bodega de peste drum. Online. Lunar platesc abonamente unor companii de telecomunicatii. Nu am mai deschis teveul de cateva saptamani. In fiecare incapere se afla cate unul.
Prietenii mei nu sunt virtuali. Sunt alcatuiti din carne, oase, sange. Sunt palpabili. Ii pot atinge, simti. Daca vreau. Si vreau. Spatiul exista doar ca legatura intre multiplele forme de materie care-l compun. Il compun, descompun. Prietenii meu nu sunt ireali.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu