Cand te trezesti devreme

27 iul.

La patru, afara miroase a pamant negru, umed, proaspat si a verde cu arome mentolate, rasinoase. E bezna, insa m-am obisnuit sa bajbai. Cunosc fiecare colt al casei in care traiesc acum si locul obiectelor asezate dezordonat. Am adormit cu muzica, un obicei capatat in copilarie, care revine ciclic. Nu mai stiu ce era in casti cand am verificat pe telefon trei si treizeci si noua. Mai aveam trei si jumatate. Cu genele lipite, am dat login pe facebook. Trei mesaje??? Nu, nu sunt prea sociabila, de aceea atatea semne de intrebare. Un mesaj amuzant de la my best friend, ceva legat de o miscare gresita de-a mea pe linkedin. Ah? Verific mai tarziu. Un mesaj din India: cineva mergea cu masina dupa mancare – nu am gustat niciodata Indian food… Un zambet exotic din Paris. Am facut cativa pasi din dormitor pe hol, cu gandul ca inca mai am timp sa visez ceva in noaptea asta.

Lumea in care traiesc nu ma lasa sa visez cu ochii inchisi. Asa ca aprind lumina in bucatarie, torn apa intr-un ibric, pentru o singura masura de cafea. Vara, rareori fac doua masuri. Flacarile albastre imbratiseaza ibricul si eu am timp sa ma imbrac. Parul lung si prea des e inca ud, n-a prins sa se usuce. Imi aleg un sal, uitat de sor’mea in iarna, cand am petrecut sarbatorile impreuna. Am o intreaga colectie de batice, saluri, esarfe dar, daca stau bine si ma gandesc, nici unul nu imi apartine. Capatate din familie: mamaia, mama, sor’mea, o ramura de descenta feminina pe latura materna. Eu le pastrez. I am the keeper. De cateva ori pe an port si eu. Asta-iarna mi-am pus la gat un sal portocaliu, de care am tras in continuu fiindca simteam ca ma sugruma. In urma cu cateva luni, inainte sa ma tund, mi-am infasurat coada lunga intr-o esarfa maro, plina de flori marunte albastre, galbene. Nu stiu de ce m-am gandit la Africa. Acum port pe cap un turban, mesterit fara indemanare. In oglinda, pare ca-s micul Muck al lui Wilhelm Hauff. Mama, desi nu era cu bisericile, isi facea cruce cand ma vedea cum imi infofoleam talpile in sosete de lana in miezul unor zile de vara. Testati-va, vara, in Campia Baraganului! Si iarna. Sau, daca va aflati prea departe de tara, cititi Istrati. Apele imi curgeau pe sub tample, pielea imi ardea, dar talpile mele erau de gheata. ”Tu chiar esti un fenomen!” si pleca la treburile ei, dand din cap. De m-ar vedea acum, echipata pentru a-mi bea cafeaua fierbinte, pe balconul larg, deschis, de la etajul patru! Turbanul, sosete lungi pana sub genunchii goi, unde se pupa buza pe buza cu poalele camasii de noapte, jambiere de lana, in dungi amestecate, viu colorate, care tin de cald oaselor mele sensibile. Le voi purta vesnic, cu gandul la bunica de la poalele Fagarasului. Mi-a lucrat mai multe perechi, ”sa ai tu copchila, ca iarna e frig la munte!”. Eu le-am purtat de atunci in coace, la munte, la mare, in orice anotimp. Ce sa spun? Bunicile ma iubesc, toate, din orice tinut al acestei tari, in care am ajuns pana acum. Vad ele ceva la mine si se indragostesc iremediabil!

E intuneric si pasarile dorm. Poate doar melcii circula pe aleile umbroase, cu case, fara case, nici o graba. Abia zaresc varfurile brazilor si nucilor ce strajuiesc intre mine si peretii blocurilor vecine, din care nu apare nici o licarire. Atata pace in jur! Ascult pop rock din anii 70, 80, 90 si urmaresc world news pe twitter. Postarile se inmultesc rapid pentru ca, in alte parti ale planetei, lumea nu doarme. Am chef sa scriu. Nu pentru voi, pentru mine. Mirosul asta din apropierea zorilor ma arunca in amintirile diminetilor racoroase de-acasa, parfumate de respiratia ierbii, de florile de crin de sub ferestrele casei. Cand nu se mai putea, dormeam afara. Tantarii bazaiau dementi, greierii se harjoneau pana tarziu si somnul parea imposibil. Adormeam probabil vreo trei ore, pana cand simteam pe piele o racoare unica, inainte de decolorarea cerurilor. Era necesar sa fii treaz ca sa te bucuri de linistea aceea, cand greierii ragusiti nu mai scoteau un sunet, tantarii ghiftuiti zaceau prin balarii, cu burtile in sus iar cocosii inca nu se desprindeau de puicutele lor din cotete. Am chef sa scriu pentru ca asa ceva nu trebuie uitat!

In departare incep sa se distinga, mai inchise, creste de munti dinspre Piatra Mare. Ma simt ca intr-o cetate. In cetatilor lor, oamenii s-au simtit la adapost si au luptat mereu sa pastreze viu acel sentiment de siguranta, pe care turnurile si zidurile groase il inconjurau. Inauntru oamenii au crescut ei cu ei, in propriile credinte si obiceiuri. Poate cateodata, vreunul scapa in afara portilor si ratacea prin lume, pana cand isi gasea sfarsitul printr-un colt al ei. In urma, cei din cetate il plangeau, il huleau, il admirau, il faceau legendar. Avem tot felul de povesti din’astea, din tot felul de cetati, de pretutindeni.

Am locuit multi ani aici, insa n-am mai urcat de mai bine de un deceniu pe zidurile cetatii mele. Peste cateva zile, vom porni prin munti, spre creste. De acolo, se ivesc zarile si putem vedea in departari. O lume noua se deschide in fata ochilor nostri si noua ne este mult prea teama de ceea ce nu cunoastem, de ceea ce inca nu putem zari.

Lasă un comentariu