Interior. Exterior

R.

”Am cunoscut candva un luptator, pe care il intalneam in mijlocul oricarui conflict legat de nedreptate, inegalitate, discriminare. Aparea de nicaieri, se posta drept, incruntat, cu ochii caprui scaparatori, aruncand din ei sageti. Nu privirea il convingea mereu pe agresor ca trebuie sa faca pasi, dar de fiecare data pumnii lui da. Eram fascinata de atitudinea aceea initiala, pasnic- ostentativa. Ridica barbia cu gropita, isi strangea genele lungi, scrasnea printre dinti ”Tu ce vrei maaah? Hmmm?”. Nu se misca mai mult de atat. Muschii maxilarului ramaneau inclestati, cat timp nu isi desprindea ochii de la cel aflat in fata lui. Intra in transa parca, ca in filmele alea cu samurai… Nooumaaaind! Oricat ma adora, nici eu nu l-as fi putut sustrage. Si nici nu as fi incercat. Nu imi placeau personajele negative din curtea scolii. Dupa mine, n-as fi stat deloc la discutii. M-as fi napustit ca o cobra: baang! Fara negocieri, fara intrebari, fara avertismente. ”Beei… daca te mai iei de asta, nu stiu ce iti fac cand te prind!”.

Iti mai aduci aminte de tine, de mine, de cum era pe-atunci?

Erai frumoasa. Si acum esti, dar… erai foarte frumoasa… Zambeai atat de mult! Si aveai cozi lungi impletite, legate cu fasii albe sau colorate.

”Aveam sosete lungi, albe, brodate cu flori, pana la genunchi. Deasupra lor, rotule cu semne zgariate, mai noi, mai vechi, pe care le purtam mandra, medaliile mele de aur. Aveam mansete ce ma incatusau. Aveam cozi lungi, impletite deasupra urechilor. Imi biciuiau obrajii cand alergam, pana ii simteam rosii si fierbinti. Ma opream. Era o clipa suspendata, de discutii purtate pe cai telepatice. Mereu am avut impresia ca, pentru el, acesta era momentul esential al confruntarii: sa il convinga pe celalalt ca a gresit, ca trebuie sa se retraga, sa isi schimbe radical comportamentul, ca nu ar avea nici o sansa de victorie impotriva lui, daca ar fi izbucnit o bataie. El o stia, dar trebuia sa il determine si pe opozant. De cele mai multe ori nu se intampla asa si in cateva secunde se pornea armaghedonul. O impingere brusca, dura,  cu palmele intinse, in pieptul nepregatit al adversarului. Forta loviturii era atat de puternica incat, indiferent de conformatia fizica a celuilalt, uneori superioara, genera un dezechilibru. Cel psihologic devena fatal. Cand ti se insamanteaza in ganduri ideea neputintei, esti pierdut! Daca nu cadeau pe spate din asta, din cativa pumni in fata, in stomac, coaste si pe unde mai nimerea, se termina totul. Atat dura. Vazandu-l pe celalalt la pamant, se oprea. Suficient. Ii intindea mana, il tragea in sus, il cuprindea pe dupa gat si, mergand lipiti cativa metri, ii soptea ceva. Ametit, prafuit, acela dadea blegit din cap. Spectacolele nu se incheiau pana cand cel invins nu isi cerea scuze de la cei pe care ii necajise, agresase, verbal sau fizic.

Niciodata nimeni nu s-a plans mai sus. Totul se rezolva in teren. De fotbal, de handbal, langa gardul bazinului olimpic. La vedere sau mai ferit, nu conta.

Cu sacoul ravasit si camasa iesita pe deasupra curelei, venea zambind catre mine si imi spunea  Imi pare rau ca s-a intamplat asa… Te rog sa ma ierti, dar trebuia sa fac ceva! Ne priveam in tacere, ca doi intelepti aterizati intr-o lume inapoiata, cu misiunea de a o ridica la un nivel mai inalt pe calea evolutiei universale. Ochii lui, imblanziti sub ai mei, se simteau vinovati de toata rautatea care exista. Ii prindeam mana, cel mai curat, mai bun, mai curajos,  ii spuneam la ureche si il faceam sa roseasca ca fetele. Nu l-am vazut niciodata plangand. Nici el pe mine. Nu l-am vazut multi, multi ani.”

Elle tragea din tigare langa soldatul intins in pat. Adormise cu spatele la ea. Tatuat, un Isus trist o privea cu lacrimi in ochi si picaturi de sange pe frunte.

…………………..