Cand viata iti da lamai, te duci cat mai departe

De ce ai nevoie, la un moment dat, se poate ivi intr-un mod neasteptat, nu te gandesti de dinainte. Te trezesti dimineata, dupa trei ore de somn, mergi ametit prin casa, bajbai pe langa pereti si oglinzi, pana dupa a doua gura de cafea. A doua gura de cafea e importanta, o impinge pe prima exact catre punctul ala unde e necesar sa ajunga, ca sa poti deschide ochii. Te trezesti in strada, in blugi si t-shirt inscriptionat cu mesaje motivationale, ca asa se poarta. Te duci dupa tigari. Si ce-o mai trebui prin casa, pentru bunul mers al lucrurilor si pentru linistea ta sufleteasca. Dai cu tag-ul prin interfon, urci scari, cobori, duci gunoiul la gunoi. Ai uitat sa cumperi cirese, capsuni. In vremea lor, capsunile si ciresele sunt arhiprezente, pe strazi, prin pomi sau nu sau culese, in bezna frigiderelor, in castroane ceramice colorate pastel, in maini de copii. In tomberon: cele cu viermi, mucegaite sau pur si simplu necoapte. Desi e rece, mai bei din cafea, ti-a mai ramas din ea si nu o abandonezi pana la apus. Stingi un chistoc. Verifici mailurile, mesajele, blogurile, stirile. Inchizi.

Iti faci drum aproape de centrul vechi, ca sa te mai scalzi in trecut, cu ocazia unei activitati urgente. Platesti una, doua, trei facturi. Te hidratezi. E cald, chiar si la munte. Iti infunzi castile in urechi si o parte din lumea din jur dispare. La radio.

Dupa un pranz, al carui nume de pranz este deja o gluma buna, luat dupa ce soarele aluneca in spatele blocului de vizavi, din care vecinii te aud si cum respiri in somn in acele trei ore, te schimbi. Dai blugii scurti pe unii lungi si un tricou pe altul cu I Love Paris, I Love New York, sau I love myself. Nu ai nimic cu I love Romania, desi un prieten ucrainean si-a uitat cu un an in urma unul de-asta pe la tine. N-ai nici cu I love You. Nici pe departe!

La terasa, dai cechin la misto. Esti cu cine trebuie, discuti exact ce iti place si bei o bere, poate ajungi si la urmatoarea. Vibratii. Nu, nu e cutremur. Aici, intre munti, suntem feriti de mai multe: cutremure, arsita, tantari, muste, seminte prajite de floarea soarelui. SMS gen SOS. Cineva s-a gandit la tine. De multe ori, cine se gandeste la tine nu este chiar cine te gandeai ca s-ar gandi. Si-atunci zambesti a mirare. Mai iei o gura de bere de Harghita, lecturezi. Din Vama Veche pana la munte cuvintele circula providential. Niste lamai din Bucuresti au nevoie de tine. Tu nu ai treaba pe-acolo? Aprinzi o tigare si privesti dupa o bucata de cer. Te intrebi oare ce ai avea asa important de facut acum in capitala tarii, cand tu stateai in asteptarea lui iulie… Lamaii ca lamaii, dar altceva?

Nu va voi povesti de locul acesta, in care ma simt cumva acasa, desi nu e nici casa mea si nici n-am fost aici mai mult de o singura data. Sunt atat de copil, ca vreau sa pastrez doar pentru mine imaginile de pe peretii albi, brazdati. Paharul pe jumatate cu vin rosu, lasat liber pe masa plina de carti, creioane si servetele albe. Pe unul am scris eu azi ca locul inseamna ceva special si m-am semnat G. Desene si umbre si multe cuvinte. Iar eu, cum imi plac cuvintele, stau intinsa pe jos, cu ochii intinsi pe pereti si incerc sa patrund dincolo de ele, scrise cu litere de tipar sau de mana, continuu, discontinuu, in spatele lor, printre pereti, pana in strada si din strada aia in urmatoarea si tot asa…infinit. Perdelele de bumbac, croite de maini mici, exact pe masura ochiurilor de geam, la fiecare adiere ce le tresara, imi gadila amintirile din casa bunicii. Perdelele sunt sa acopere cel mult geamuri, nu si pereti.

Se lasa seara. Imi plimb talpile goale de colo-colo. Lamaii sunt niste eroi ai caniculei ce nu mai trece. Stau gramada pe masa, pervaz, pe unde si-au gasit loc. Mai mari sau abia rasariti, mai zdraveni sau inca firavi, o familie extinsa de lamai in toata regula! Eu nu am nici o treaba cu lamaii si in afara de tratamentul cu H2O, nu am de gand sa le vorbesc, ca poate le-a fost urat singuri. Sa vorbeasca pe limba lor, intre ei!

Credeam ca voi intalni vreo trei oameni interesanti, pe care ii stiu. Nu m-am organizat, preferand sa vina totul de la sine. Nu stiu din ce motive, de cum am calcat jos din trenul -masina a timpului, am fost deconectata aproape total de la imensitatea online-ului, unde gasesti pe oricine, aproape oricand. No phone agenda, no connection to the network, no battery, no, no, no!

De ce ai nevoie, la un moment dat, se poate ivi intr-un mod neasteptat, nu te gandesti de dinainte. Nu te gandesti ca sunt zilele astea, pe care ai vrea sa le condensezi, sa le faci sa dispara. Pana vin zilele urmatoare. As vrea sa inchid ochii, sa ma trezesc peste trei luni sau as vrea sa inchid ochii, sa ma trezesc peste trei zile. Nu te gandesti ca zilele care au trecut au adus atata cu ele! Cum se intampla pe la americani, dupa tornade. Iti pica din cer, in curte, pe gazon, tot ce vrei. Si mai ales ce nu vrei! Nu te gandesti, sunt doar trei zile, or trece ele…

Si te trezesti in gara, la bilete, platesti putin, mergi mult, citesti. Te scurgi, te transformi in apa si apa in sare si in aer parca esti la Techirghiol…  Te duci cat mai departe, fugi, sa nu te mai vada nimeni si mai ales tu pe ei. Te retragi in Bucuresti, in acel loc, pregatit exact pentru tine, perfect pentru zilele astea, de parca lamaii, canicula, marea de la Vama sau Eforie, cu nisipul irezistibil, toate la un loc, stiau. Si tu habar nu aveai de ce urma sa ai nevoie.

Te trezesti ca e tarziu, dar nu dupa timpul tau, ci al celorlalti, ca nu mai ai tigari, ca trebuie sa mananci. Hranesc doua corpuri mereu, fizic, mental. Iti bagi picioarele in blugi si arunci pe pielea goala o camasa lalaie, cobori in strada si nu se doarme inca. E vara. Treci pe langa Pasajul Marasesti, pe la Camera de Comert si Industrie a Romaniei. Traversezi o data Dambovita, spre Splaiul Unirii, in timp ce casti gura la Teatrul de Opereta si Musical Ion Dacian. Tii curba splaiului, in stanga. Vezi ca si astia au BNR, dar e Biblioteca Nationala a Romaniei. Tot ce e cu nationala te face sa te simti viteaz si chiar daca nu iti mai aduci aminte prea multe din studentie, tot te mai intreaba unii de unde sa ia metroul. Sau de vreun bar, cand sa traversezi Splaiul Unirii si bulevardul. Zambesti amabil si spui nu stiu, in timp ce, in mintea ta, te minunezi ce replici de agatat… Dar uite ditai Palatul Parlamentului si molul trantit, atat de firesc pentru noi, in mijlocul orasului. Peste tine au navalit lumina si lumea, care, de la intersectia cu Coposu catre Hanul lui Manuc, explodeaza. Artificii de oameni peste tot in jur. ABC non stop, adica tigari.

De cand cu olandezii, la care am observat ca stiu sa mearga bine pe biciclete si sa fumeze liber pe strazi, am luat aminte. Si cum nu stiu sa merg cu bicicleta sau doar am uitat, m-am tinut de celalalt exemplu ce-l pot executa cu maiestrie: imi aprind o tigare si urc spre Universitate, pana la Piata Roma, unde o lupoaica cu pui pazeste intrarea pe Lipscani. Cand intri pe Lipscani, daca nu ai mai facut-o in viata ta, nu iti imaginezi ce urmeaza.

Nici eu, dar eram pregatita pentru orice si imi doream cu incapatanare sa beau o bere, singura, la o masa, pe o terasa. Dar la care? Primele sound-uri sunt rock, doua terase despartite de strada Zarafi, pe langa care alunec usor. Pe dreapta, luminoasa ca un palat, Carturesti mai are clienti. Ma opresc vizavi, sa fac o ultima incercare de a ma conecta la lumea virtuala dar, cu baterie de unu la suta nu am nici o sansa si imi dau seama ca trebuie sa raman printre acesti oameni. Acesti oameni sunt de aici si de oriunde. Limbile pamantului se incurca pe la mese, pe aleile inguste lasate pentru trecatori. Se discuta diverse. Joaca Croatia cu Polonia si e zero zero. O domnisoara subtire, pe tocuri, e la Stiinte Politice si in engleza asta suna mult mai interesant. Fapt constatat de arabul de pana in treizeci de ani, care o insoteste hmm, this sounds interesting. Incerc sa grabesc pasul, dar nu scap de subiect si dialogul lor se duce spre falsul hotnews al saptamanii. In this case, tell me, what do you think about Brexit? Facand la stanga, pe Selari, ma pocneste in nas un miros babilonian: mici, ceafa si restul, arome grecesti, turcesti. Ma patrunde pana la oase si uit de Brexit si Brexit a ramas in urma mea, cu tanara zvelta, cu par lins, pana sub mijloc, la o terasa de fite al carui nume am refuzat sa il retin. In fata, pe colt, un furnicar imi traseaza drumul spre Gyros Thessaloniki, un fast food grecesc, care garanteaza ca tot ce bagam in gura e chiar de la greci.

Si plescai un kebab ciudat, ce nu seamana cu primul kebab din care am muscat prima data, cel mai bun kebab facut vreodata! Asa e si cu primul sarut, prima iubire, primul sut pe poarta. Nimic ca ele ever! Ce e linistitor e ca, in viata, daca te duce mintea, poti avea parte de infinite prime dati, ce nu te vor lasa sa te plictisesti sau sa devii dezamagit. Coborand cu dorul primului kebab in inima si pe limba, pe Gabroveni, pana in I. C. Bratianu am timp sa ma decid sa beau o bere la Metal Jack. Ma opresc in fata mamei cu pui, pe o banca, sa-mi termin cina tarzie. Pe strada nu-s caini, dar mai devreme am vazut, intinsa pe jos la intrarea intr-un sediu de banca, o tanara dormind incolacita si scarpinandu-se salbatic pe cap, prin parul blond, murdar, tuns scurt. Cand hranesti sufletul, corpul mai lasa de la el, nu-ti cere mancare intr-una. Las jumatate de gyros, invelit frumos, pe -o piatra de pe Lipscani, pentru orice alta gura, mai infometata ca a mea.

Afara bate un vant. N-am mai baut niciodata o bere singura, la o masa cu alte trei scaune goale, pe care se mai perinda din cand in cand cate unul sau altul care-mi cer ba tigare, ba numele, ba numarul de telefon. Nu ma grabesc nicaieri in noaptea asta.

Dar maine ma voi intoarce de departe.