Dimineata aceasta continua ziua care a trecut. Ieri n-am vazut soarele cam trei sferturi din timp si am avut o permanenta senzatie ca, intre griul predominant al cladirilor si cerul ce rasarea de deasupra ferestrelor, nu e nici cea mai mica diferenta. Atat ca nu ploua. Picaturile alea mici si caldute, care n-au avut putere sa ma tina departe de strada.
Am ajuns cu doua ore inainte de decolare, prevazand un security riguros si o imbulzeala haotica la scanare si pasapoarte. Imi fac curaj si pasesc printre usile glisante, alaturi de inca sase persoane ce se grabesc sa ma depaseasca. Straina de loc, nu ma pot obisnui cu prezenta militara la nici jumatate de metru de mine. In aeroport pot intra doar cei care prezinta documentele de zbor. Soldati vanjosi cu mainile pe arme, politisti din trupe speciale, toti vreo opt la numar, formeaza un filtru prin care nu treci asa … fluierand. Intind foaia mea A patru, cu care voi ajunge acasa, insa soldatul de aproape doi metri abia ma observa si cand o face, isi scutura capul spre dreapta, ca la un ordin. Execut. N-am apucat sa fluier, dar scot un ”pfffiu” in timp ce caut cozile. Nu stiu cum e pe front, totusi eu, coborata dintr-un oras linistit de munte, ma simt ca in prima linie. Secundele precedente, petrecute la cativa centimetri de uniforme de camuflaj si arme pregatite sa traga, m-au transformat pe dinauntru intr-un soi de soldat universal.
Ma asez la unul din sirurile indiene formate de oameni, trolere, carucioare pentru copii si smartphone-uri la care se aude cel mai mult romaneste. Se inainteaza civilizat, cu zambet. Si, uite-asa, iacata-ma-s la o aruncatura de bat de poarta detectoare de metale. ”Voi avea timp de o cafea!” imi zic cu satisfactie de dependent luminand din priviri. In fata mea, relaxati, o gasca de pensionari spune bancuri. Cu tot efortul limbii mele franceze, nu imi starnesc reactie. Si miezul ala de nationalism, pe care il tot ratacesc de colo-colo, ma face sa reproduc rapid, in gand, doua ”de-ale noastre”. Asa ca ranjesc draceste in timp ce mai fac cativa pasi. Un batran cu ochelari gros inramati, geaca de piele camel si fata de inginer, imi daruieste un zambet cald, intelept. ”Ehee…Astia-ar muri de ras la noi!”, ma incumet sa prezic.
Ne-am oprit. Am observat si eu si glumetii. Ne dam mai intr-o parte sa vedem de ce? La poarta sta o tanara robusta, cu par negru-lung, prins in coada. Si-a asezat bagajul si hainele in tavite de plastic si asteapta sa i se faca semn pentru a trece mai departe. Teapana, cu manusile cauciucate defiland pe sus, angajata personalului de securitate o tot intreaba ceva. Ce zice nu ajunge pana la urechile mele. Nici femeia din fata ei nu o intelege. Cea de la securitate ii arata grabita afisul cu reguli si bate cu aratatorul intr-o poza. Nimic. Femeia de peste tejgheaua rulanta ridica din umeri ca nu pricepe. Nu-si pierde o clipa surasul.
Cand sa intervina si colegul de la raze X, un domn din rand, cenusiu la chip si imbracat la patru ace, ii explica ceva tinerei, calm, scurt. Ochii ei cresc in cap, face un O din gura si se intoarce grabita spre angajata exasperata de la security check. Ii deseneaza prin aer cu mana stanga-dreapta, stanga-dreapta: nu, nu are laptop in bagajul de mana. Trece prin poarta si toata lumea isi continua linistita drumul serpuit. A fost doar o mica neintelegere.
Pasesc pe sub bolta, recuperez catrafusele, imi trag din nou geaca de blugi cu tinte si desen viu colorat, ce-mi da, din spate, un aer libertar. Dupa care fac in dreapta, ca nu am pe unde in alta parte si merg asa, curioasa la ce m-asteapta in capatul coridorului prost luminat. In sala din fata e semi-pustiu: suntem sase. Doua ghisee – doua uniforme albe – doi tipi cu bagaje pe umar. Tanara fara laptop intra pe culoarul ce ar trebui sa o limiteze la distanta de cativa metri, pana se elibereaza zona. Unul cu uniforma ii face plictisit semn cu palma ridicata, ca si cum ar vrea sa starneasca unde, s-o impinga in spate, mai aproape de mine si cat mai departe de el. Ea se opreste, dar nu stie ce a gresit. Ma simt datoare sa ii spun ca ”nu e voie acolo”, ci unde sunt eu. Tac si ajutorul meu miraculos nu se naste. Se roteste si fiindca sunt singura fiinta de la care mai spera raspuns, ma intreaba ”vorbesti romaneste?”. Romana mea o dezleaga si o lumineaza. Acum sta regulamentar, asteptand cu bun simt sa isi poata insira actele prin oblon.
”Have a nice trip!” si o usa in care ma imping ca un catar. Dincolo sigur gasesc o cafea si poarta la care mai am de asteptat… ”o ora si?!” Merg cu gandurile mele, insa unul din ele imi striga ”ia stai!”. Nu stiu eu prea multe, dar din ce stiu, parca as imparti o farama cu fata asta, care pare pierduta si neajutorata. Asa ca raman locului si astept si astept… ca intr-o sala de asteptare. Dupa un timp nefiresc de desirat, apare si ma priveste uimita.
”Te-am asteptat sa mergem impreuna.”
Ajungem la ”the gate” number … ii incercuiesc cu degetul pe bilet, ca sa o mentin intr-o stare de siguranta si incredere. Studiem locurile, intrarile in avion. Eu prin spate, ea prin fata. O cheama Ramona. Nu facem cunostinta. Scrie negru pe alb.
E plin de jur-imprejur si nu e problema – mie imi place in picioare. Ai impresia ca azi toata Romania se intoarce intre granitele ei. Ramona isi tranteste insa bagajul si se aseaza ostenita pe el. Ca sa ii fiu alaturi si sa nu o privesc de sus, fac la fel.
”Ai mai zburat cu avionul?”
”Daaa…”
Multe semne de exclamare zbenguie pe deasupra ochelarilor mei de soare, cu care imi tin in frau bretonul. Poate nu a mai fost niciodata aici…
”Ba daaa… Am fost de multe ori!”
Si sigur lucreaza atunci. Dar ce?
”Nuuu… Eh, nu lucrez. Cersesc!”
Trebuie sa beau neaparat o cafea! Aia de la cinci si un sfert nu mai are nici un efect si nu mai inteleg nimic. O intreb daca vrea si ea insa da din cap de cateva ori ca si cum i-as fi cerut imposibilul. O tanara de culoare, frumoasa foc, imi da o cafe au lait dar nu-i nici un place de fumer. Ah! Europenii astia!
Am vanat doua locuri si acum stam amundoua, una langa alta, contempland pista, ca si cum am fi pe nisip in fata nemarginirii marii. Ea e tacuta, insa mie mi-a zgandarit inauntru o zona sensibila la povesti de viata. Ii suna telefonul. E mai smecher ca al meu, numai nu luati in considerare acest criteriu, fiindca nu sunt fana tehnologiei si, mai mult, nu-mi place touch screen-ul. Vorbeste intr-o limba nedeslusita din care, dupa un remember lingvistic, imi curg pe rand: socares, sukar, hakana, mukles, hasmocar. Misto! Astea le-am invatat demult, tare demult. In orasul cosmopolit de pe malul Dunarii trebuia sa stii sa comunici. Se intoarce la mine incantata. Era sotul, plecat de cateva zile in Elvetia.
”La cersit. Castiga mai bine acolo.”
Dar eu stiu ca elvetienii sunt mai dintr-o bucata si iti dau amenzi de te doare peste tot.
”Nu e mai greu acolo? Cu politia, astea…”
”Aah… E. Politaii te opresc pentru orice. Dar n-ai ce-i face.”
”Pai si aici, cum e?”
”E bine.”
”Ma refer la oameni, pe strada. Nu se leaga nimeni de voi?”
”Aaaah, nu. Lumea e buna aici.”
Deodata nu se mai simte bine si se chirceste peste poseta. Acum o saptamana a aflat ca e insarcinata si de atunci nu a mai iesit la cersit. A stat inchisa intr-o camera, cu geamul larg deschis, ca sa nu simta miros din bucatarie. Nu a mancat mai nimic, nici apa nu a prea baut. Asa ceva nu i s-a mai intamplat niciodata. A ajuns la spital.
”Si ce ti-au zis?”
”Nimic. Abia s-au uitat la mine.”
”Ti-au dat pastile, ceva?”
”Nimic. Nici nu mi-au pus o perfuzie!”
Prin peretii de sticla se vede aterizand un avion roz.
”Asta-i al nostru!”
Dar si urmatoarele doua tot ale noastre sunt. Se bucura fiindca abia asteapta sa ajunga acasa. O asteapta cineva cu masina la aeroport, sa o duca de unde e ea. Si-a doua zi la doctor, sa-l scoata afara. Pai da’ n-o sa sufere atata pentru un copil!
Sorb inghitituri mici din paharul de plastic. Cafeaua s-a racit, dar nu vreau sa raman pe uscat. O privesc ca pe un ozn. Pielea ei este la fel de alba ca a mea, are ochii verzi si blanzi. Nu poarta fuste inflorate si nici cozi impletite pe deasupra urechilor. N-are dinti de aur, ghiuluri cu pietre colorate. Mai mult, in drum spre avion aud o doamna in varsta cum o intreaba mieros daca suntem surori.
”Aaah, nu nu suntem. Doamna m-a ajutat aici in aeroport. Aici ne-am cunoscut.”
Ramona este o femeie roma de 31 de ani, descendenta unei vechi etnii migratoare de origine indiana. Ea continua modul nomad de viata: regulat zboara intre Romania si Belgia – pe care o confunda cu Franta, din cauza limbii pe care o tot aude in jurul ei. Locuieste cu aproape intreaga familie .
”Tigani de-ai nostri!”
Castiga toti bani din cersit. Acasa, la Urziceni, au ramas batranii si copii. Ramona are patru: o fata de 16 ani si trei baieti de 14, 12 si opt ani. Cei doi mai mari vin des la Bruxelles.
”In vizita?”
”La cersit vin.”
Afara a inceput sa picure marunt, mocaneste. Lumea, de-a valma, se buluceste pe scara de langa cabina pilotilor. Merg cu gandurile mele, prin ploaie, o veche placere. Unul dintre ele imi zice: ”Mai tii minte la tara, cand latrau cainii mai sa rupa lanturile, ca strigau pe la porti muieri colorate in curcubee: ceeeaaune-aaavem! ceeeaaune-viiindem! Si iesea bunica la ele. Pe unele le cunostea si le poftea in batatura, langa gard, sa vada marfa. Se tocmeau pe faina, malai, oua, fasole, ce mai are omu’ prin camara. Dar si daca nu avea bunica nevoie de ceaune, linguri de lemn, strachini, oale de lut si panzeturi colorate, femeile, cu batice prinse de colturi la spate, nu se dadeau plecate, pana nu se rugau sa le dea si lor ceva. Ca sa aiba de-o mancare, ca au multi copii, uite colea! Si-apareau din pamant vreo doi, manjiti, ciufuliti si amarati ca puii de curca. Uneori le dadea, alteori nu.”
Erau seri cand scapam la marginea satului, le vedeam mai de departe tabara de carute cu coviltire, sub care isi pastrau tot universul. Inainte de apus aprindeau focuri si copii mai mici ca mine alergau ca manjii salbatici, despuiati de la brau in jos. Ma tragea ceva magnetic intr-acolo! Dadeam tarcoale pana ma observau. Se opreau din jocul lor si ma priveau minute in sir, de la distanta, ca pe o aratare, pana tasneau din nou in toate directiile si se ascundeau langa fustele largi ale tigancilor.
”Daca nu esti cuminte, te fura tiganii!” imi spunea mamaia de la oras, de multe ori. Menite sa ma sperie sau sa ma protejeze de necunoscut, cuvintele ei se sfaramau in aer, rapuse de magia unei imagini din copilaria mamei mele, cand cara cu cobilita apa de la Dunare. Portocala era o tigancusa de-o varsta cu ea. Impreuna, parcurgeau zilnic cativa kilometri, ducand in spate apa necesara in casele fiecareia.
Cum ar fi putut o portocala sa imi faca vreun rau?
……………………………….
Asociati cu saracia si comportamentul infractional si antisocial, romii reprezinta una dintre cele mai mari minoritati europene (6 – 10 milioane). Persecutiile si discriminarea la care au fost supusi in trecut continua si in zilele noastre.
Uniunea Europeana a dezvoltat, incepand cu 2012 si pana in 2020, o strategie de integrare a lor in tarile membre. Conform planului european de implementare a politicii de includere a populatiei rome, fondurile finanteaza accesul la locuinte, educatie, ocuparea fortei de munca, sanatate si promovarea drepturilor fundamentale.
Pe hartie si in rapoarte situatia pare sub control. In realitate nu se cunoaste numarul exact al etnicilor, nu toti fiind inregistrati la nastere sau nevrand sa isi declare originea. Romii locuiesc in ghetouri, sunt evacuati cu forta, sunt marginalizati sau abuzati de autoritatile tarilor de unde provin sau spre care se indreapta. Precum se intampla si in urma cu o mie de ani, romii se muta dintr-o parte in alta, nefiind practic acceptati nicaieri. In tara Ramonei exista o vorba pentru nestatornicie: ”Te muti ca tiganul cu cortul.”
luciabordeianu 