L-am gasit pe Vlad in doua mii unspe, ”pe drumul” facut spre Sarajevo, la un an distanta de momentul cand ma hotarasem sa reincerc exercitii de scriere si l-am intalnit intr-o noapte de iarna, intr-un barlog din Bucuresti, prin doua mii doispe. De atunci il urmaresc.
In seara asta m-am intors in timp sa il caut, pedaland online. L-am regasit in trenul spre Timisoara, unde impreuna cu tovarasul lui de drum, au savarsit minunea de a face o oloaga sa mearga, dupa ce s-a infruptat din cabanosii programati pentru Serbia, Bosnia sau Hertegovina. Miracol, oameni buni! Miracol! Ehee…multe miracole asemenea mi-a fost dat sa vad de-a lungul vremii, prin toate garile si trenurile cu care am traversat tara, ca si cum dumnezeirea si-ar fi aflat locas la caile ferate romane.
In urma cu cinci ani, am plonjat din intamplare in textele scrise de tipul despre care nu auzisem nimic. Nici o mirare din punctul asta de vedere. Urma sa aflu eu cate ceva, cumva. Dar sedeam nemiscata in fotoliu, fata in fata cu monitorul, cu gura cascata la cuvintele ce alunecau peste ”glasul rotilor de tren”, mai departe de vamesii de la Jimbolia, prin paduri, munti si campii sarbesti, pana in creierii Bosniei si mai departe. Peste inima mea cat un ghem, stransa intre coastele din care bubuia sa iasa afara. Povestea te facea sa zambesti, sa dai mai repede next ca sa ”vezi” ce s-a intamplat mai departe, sa urmaresti din urma, de pe o a treia bicicleta, galopul bolnav si nebun a doi tineri jurnalisti, asa-zisi studenti saraci la antropologie, carora, daca nu le iesise plimbarea pe malul Marii Negre din cauza celor de la meteo, le traznise s-o apuce spre fosta federatie, inca impanzita de mine de razboi si de resentimente. Daca ati citit si voi candva si ati simtit asa, inchipuiti-va ca pentru mine, efectul a fost superior celui al cabanosilor care-au vindecat trupul oloagei. Nu stiu cati ar putea intelege transformarea pe care a generat-o asupra mea stilul lui, care, deasupra conservelor de carne, a alifiilor pentru genunchii obositi, spunea o bucata de lume, aflata dincolo, pe care trebuie s-o descoperi. Nu in hoteluri de cinci stele, nu rezervand bilete la agentii de turism, ci din poarta in poarta. Care s-o deschide…
Trecusera vreo sase ani de cand renuntasem la incapatanarea mea de a studia jurnalismul si stiintele comunicarii in doua universitati de stat. Cu sinceritate, recunosc ca am avut mereu insamantat ceva ”impotriva” institutiilor, dar si o oarecare naivitate cum ca ”la jurnalism e altfel”. Dezamagirea fata de ceea ce ar fi trebuit sa ma invete sa prezint acea lume, buna, rea, cum o fi ea, celor care nu o pot vedea sau auzi ei insisi, nu s-a produs brusc. Cand ascultam prin amfiteatre profesori universitari, predand despre faptul ca noi, viitorii jurnalisti ar trebui sa uitam de visele de a schimba lumea fiindca realitatea e alta, incadrata de politici editoriale si de institutii de presa subjugate politic si finaciar, ca noi nu vom fi decat niste simpli angajati pe niste state de plata, care vom avea un program si casa si masa… ma treceau fiorii de groaza. Nu eram pregatita sa renunt la visul meu. Asa se face ca, atunci cand s-a ivit ocazia, am intrat intr-un somn adanc, o hibernare, dupa cum mi-a placut sa o numesc. Din hibernarea asta m-a scos urs-ulean. Am scris-o deja.
Cand esti suficient de nebun sa nu renunti la un vis, orice faci e oaaau pentru restul. Asta nu trebuie sa te opreasca. De fapt, nu de aici vine pericolul, de la ceilalti, ci de la tine. Tu esti singurul care poate renunta, care isi poate pune piedici. Si chiar si-atunci cand te-mpiedici ca blegul de tine si cazi, e bine sa te ridici, sa te scuturi si sa mergi mai departe. Mersul meu e domol. Si da, asa cum a scris astazi Vlad, libertatea mea de exprimare e oleaca pierduta. La caldurica am stat mai putin in ultimele sase luni, de cand am demisionat, iar exercitiile mele de scris s-au inmultit. Nu ma gandesc la mastere in PR&Journalism, I train myself ”pe alte meleaguri”, profitand ca pe aici nu cad bombe si c-avem acces de invidiat la net. Ma mai hranesc din cand in cand cu prezenta unor creiere (si suflete) in mediul online, fie ei jurnalisti sau nu. Liberi.
(pentru cei din my friends list care nu cunosc, despre Vlad Ursulean si jurnalismul liber)
luciabordeianu 
Lasă un comentariu