luciabordeianu

Sunt analfabeta. Ca sa stabilim din start punctul in care ne aflam in acest moment.

Cunosc litere, cuvinte, le pot reda in scris, dar sunt analfabeta.

Nu vreau sa va plictisesc prea mult cu acest aspect al fiintei mele, dar trebuia subliniat.
Fiindca la varsta pe care o am, cand, in general, femeile sunt preocupate de cure de slabire, de cariere sau de cum sa castige o paine de azi pe maine, de alegerea unui amant sau de cum sa isi recucereasca sotii pierduti, de toale, suleimani, concedii la Amsterdam, de selfie-uri reusite si de ceea ce vorbeste lumea despre ele, eu ma gandesc ca nu cunosc mai nimic. Despre oameni, despre lume, cu tot ce reprezinta, trecut, prezent. Nu am nici o viziune clara asupra viitorului. Sunt mai putin cunoscatoare fata de cum eram acum douazeci, douazeci si cinci de ani. Si parca a trecut asa un sfert de veac degeaba. Sau cum ar spune unii, o viata de om.

Daca m-as afla acum in mijlocul unora care discuta literarura, filozofie, politica, etcetera, eu n-as scoate un sunet.
Nu pot purta discutii cultivate, documentate.
Sunt o inculta.
O recunosc atat de deschis, incat as iesi acum la fereastra si as urla in gura mare suuuunt ooooo incuuuultaaaaa!
S-ar speria vecinii, as rascoli un cartier linistit de munte.
N-au oamenii nici o vina ca io-s asa.

Candva, devoram carti. Le devoram, le scuipam afara si le inghiteam iar, pe nerasuflate.
Pana m-am intalnit ”cu mine” si am decis sa nu mai citesc nimic. Nimic din ce au scris altii, nimic din ce au gandit sau au trait altii. Ca sa nu ma alterez cu ei, sa nu ma infestez cu microbii gandurilor lor, sa nu imi ucid visele cu nereusitele lor.
Apoi m-am intalnit cu o matematica. Matematica e ok, dar profii de mate nu. Pareau mereu frustrati de aia care scriau mult, de parca viata s-ar invarti doar in jurul cifrelor. Hello!! Mai exista si litere!

Anyway.

Anii trec. Stiti toti treaba asta. Peste mine a trecut acest sfert de veac si m-am trezit fara creier in mijlocul unei lumi extraordinare! Cu toate razboaiele, cu toate mortile ei, cu toata prostia… o lume miracol.
Nu stiu nimic despre oameni. Nu cunosc pe nimeni. Nu am trait nici un razboi, nu m-am ferit de gloante. Nu am baut bere pe inserat, la terase pariziene cu genii neintelese, nu am murit de foame, nu am fost iubita, nu am urat, nu am citit Cioran, nici Miller.
Nu am facut jurnalism in Romania.
Nu am iesit niciodata din tara. Fizic.

Dar am o afectiune cronica incurabila. Am o imaginatie bolnava, care imi iese prin piele, pe limba, imi tasneste prin ochi si imi inunda urechile.
Am incercat sa o tratez cativa ani buni cu ignoranta si job-uri in diverse domenii, ca sa ii anesteziez reactiile.

No chance!

Si-acum sunt aici. Douazeci si doi aprilie doua mii saisprezece.

In iarna asta am dat pe facebook peste cativa oameni extrem de interesanti. Intr-o zi l-am nimerit pe Dan Alexe, un tip trecut de patruzeci si ceva de ani, ma gandeam, vazandu-i poza de profil. Habar nu mai am cum mi-a atras atentia, dar tin minte ca am citit ceva legat de cinematografie, teatru, fotografie si c-a plecat din tara prin optzeci si ceva… Ateu si anticomunist. Eu nu sunt neaparat atee, dar sunt anti unele chestii ”istoric” intiparite in minti. Din cand in cand ma surprindea cu texte altfel si ma facea sa zambesc. Mare lucru, credeti-ma! Asa ca, de la un timp, la o cafea sau altceva, ma delectez cu domnul asta, despre care aflasem, cand cu Bruxelles, ca e jurnalist. Ah! De-al meu, mi-am zis! Si-atat. N-am dat eu un google…

Noroc ca a murit Prince. Noroc ca imi place asa mult Queen, nu ca sunt fan sau ca m-as duce la concert, doar asa… ca am dat peste ei la momentul potrivit, acum un sfert de secol, dupa ce gay-ul ala de Freddie murise. Oamenii sunt minunati! Gay sau nu. Dar mai ales aia care isi asuma ceea ce sunt. Asa, ca Dan asta, caruia  nu i-a placut nici Prince (nici mie, mai ales cu aia…Could you be the most beautiful girl in the world), nici Queen, nici manele. Noroc ca bausem un pahar de vin de Dobrogea, demidulce. Pai cum sa nu rad? Da’ cum sa ma abtin in fata ipocriziei, dupa un pahar? Mai rabda omul, dar pana intr-o zi, cand pune degetele pe taste si isi da drumul online.

Iar azi, sor’mea, care desi genetic e inrudita cu mine, e culta, mi-a zis in fata: Mai intra si tu intr-o biblioteca! Ca sa citesc ceva de Dan Alexe. Ca m-a intrebat: Si tu esti cu Dan Alexe? Iar eu, prostita, nu intelegeam who the f is Dan Alexe? E un trend, ceva? Si daca e, de ce?

In sfarsit am dat si eu un search. Si uite cum curg: ”scriitor, lingvist, cineast, jurnalist și traducător român, stabilit in Belgia”. Pe wikipedia aflu si eu de Cecenia, Pakistan, Afganistan, Kosovo. Jurnalism in Balcani, Caucaz. Scrieri despre Croatia. ‘Ai  nu ma innebuni! Cum de-a rasarit omul in drumul mare, cand eu mazgalesc despre Dubrovnik?Cand nu stiu cum sa continui povestea, am doar flash-uri, care nu se leaga inca? Cand am nevoie de atmosfera de-acolo a anilor nouazeci, doua mii? Cand habar nu am ce inseamna sa te ascunzi sub pamant ca sa nu te trazneasca vreo bomba si n-am intalnit pe nimeni cu kalasnikov sau macar cu vreun pistol? Cum de mi-a multumit mie pentru reactia ”sanatoasa” la o postare pe site-ul asta de socializare un om, care si-a petrecut mare parte din viata practicand jurnalism in zone de conflict, despre care eu nu stiu o boaba dar m-a pus dracu sa ma gandesc sa scriu?

Misterioase cai.

Hai noroc!

”…un fel de jurnalism de razboi, din zone de conflict. Hai ca e foarte tare!”

Alex nu credea ca are vreo inclinatie pe latura narativa, desi imaginatia nu ii lipsea. Cica nu lega cuvintele la fel de usor pe cat putea reda succesiuni de chipuri, culori, imagini care-mi starneau senzatii. toate capturate in dispozitiv.

La Dubrovnik, partea cu scrisul era treaba mea, dar aveam nevoie de un talent de fotograf. Lene D. imi transmisese deja ok-ul la cererea prin care solicitasem organizatorilor o derogare, pentru a putea aduce un participant din exterior la congresul anual al studentilor jurnalistiti europeni. Trebuia totusi sa fie student la ”ceva”.

………………………………………………………………………………………………………………

Degetele lungi alunecau serpuit pe spatele meu gol. Atingeri curioase, nedeprinse, indraznete miscari, usoare, mai placute ca orice mangaiere. Electrice, explozive la nivel celular. Lumina neoanelor inaltate pe marginile bulevardului cadea in jos pana la parterul blocului, se scurgea prin geamul neacoperit in camera care devenise a noastra in acea noaptea. Mai sus cerul nu se vedea, de parca eram subterani. Programat la intervale fixe, clantanitul primelor tramvaie patrundea prin sticla umeda a ferestrei, starnindu-i vibratii usoare. Se desenau dare prin aburul apos. Dincolo de noi era inca intuneric si iarna uscata. Uneori, pe piele simteam o caldura, prolog al unui sarut. Pe umeri, saruturi pereche. Saruturi nepereche, incurcate printre suvite lungi, curgand spre mijloc, un popas intr-o vale scobita rotund. Ca si cum peretii ar fi avut urechi sa auda, stateam pe soptite, cu fetele sprijinite in coatele amortite, impreunati ca doi scorpioni cu cozile incolacite si golite de venin.

–Alexandru…

Imi asculta distras discursul cu care voiam sa il conving sa plecam in aprilie spre Croatia. Din calculele mele nu am fi avut nevoie de mai mult de trei sute de marci, pentru drum si alte cheltuieli, costul participarii mele fiind acoperit de catre organizatie. Urma sa zburam vreo sase ore din Bucuresti pana la Dubrovnik, cu escala la Zagreb, sa participam o saptamana la workshop-uri, lecturi si discutii cu alti o suta de studenti din aproape toate tarile Europei, sa ne distram, sa batem orasul in toate sensurile si la final sa scoatem un material scris pe tema acelui an: jurnalismul in zone de conflict. Alex se juca cu imaginile, vazusem ca-i placea s-o faca atunci cand ne aflasem in cabana de la munte.

-Dar stii… pe-acolo-s inca games with guns. In Kosovo, au inceput si-n Macedonia. Dubrovnik nu e nici departe, nici aproape dar… trebuie sa te gandesti. Chiar vrei sa mergi?

Aaaah! La dracu cu armele, bombele, crimele! Mi-ar mai fi luat o dimineata sa ii explic ca aceasta micuta cu talie de lungimea palmei lui, care nu ii ajungea nici pana la umar, nu era vreo zana. Iar daca balaurii lui Ispirescu ar fi existat cu adevarat, atunci ea, cu siguranta n-ar fi oftat in batiste de matase cusute cu fir de borangic, ca o craiasa devitalizata intr-un palat de clestar, asteptand pe Fat Frumos. Nu! Auzind castelani susotind despre groaznica lupta de pe lumea cealalta, dintre viteaz si balaurul cu  sapte capete, ar fi dat fuga in grajdurile imparatului, ar fi ales cel mai invatat si mai rapid cal si ar fi zburat peste acei munti, vai si ape, ca sa ajunga dincolo de capatul pamantului. De-acolo, profesionista, ar fi transmis catre agentia regatului intreaga desfasurare a conflictului armat, printr-un porumbel mesager.

Alex radea.

…………………………………………………………………………………………………………………

”A well trained bear 

I growl: mmb, mmb

Mmb

And those are my bear lines.

We do not over verbalize.”   Trained bear, Stains by Milan Milisic, ’41-’91