Peste coroanele copacilor dezgoliti de frunze si de orice pata de culoare inca din toamna sfarsita, contemplam in tacere trupul cladirii Moara Viollatos. Reveneam aproape zilnic pe aleea falezei, ma asezam pe parapetul din piatra si, in ciuda frigului si a vantului ce pustiau strazile de prezente umane, ramaneam acolo o vreme, inclestata cu creionul asupra unor foi de desen. La inceput nu iesea nimic din mana mea. Blocasem placerea mazgalitului undeva, intr-o vara de dinainte de-a cincea si, recunosc, cu o oarecare parere de rau, nici acum nu ma gandesc mai deloc la acest gen de eliberare artistica. Dar cladirea aceea uriasa, care domnea ca un turn de cetate medievala pe malul fluviului inghetat, construita la sfarsitul secolului noua’spe de geniul lui Anghel Saligny pentru niste afaceristi greci, parea mai parasita si mai solitara decat mine. Si din maretia cu care se inaltase, devenind cea mai mare moara din Europa de Est la sfarsitul secolului trecut, nu ramasese decat corpul acela pietros, care tinea piept, in capatul celalalt al falezei.
In partea opusa, ma aflam eu, inghesuita in geaca cu gluga, in care incercam sa rezist cat mai mult crivatului ce ma ciupea de piele, amintindu-mi ca nu traiesc un vis, ca this is reality. Vreo doua zile doar am privit. Parca descoperisem ceva ingropat, nestiut, nemaivazut. Nu era asa, fiindca faleza, cu moara cu tot, o batusem la pas de atatea ori, ani la rand. Alaturi de tata, vizitand in interes de serviciu vasele ancorate in port sau la parade marine fluviale, alaturi de prieteni, in anii ce au urmat, mereu ignorand colosul acela in care mi se parea ca nu se intampla nimic, ca si cum ar fi fost lipsit de viata.
Acum o simteam cum dormea un somn vechi, asteptand in liniste o trezire. Si pentru ca asta ne asemana atat de mult, in zilele acelea de iarna, cand nu mai dadeam de mult pe la scoala, cand toate regulile social impuse le consideram lipsite de sens iar cunoasterea nu mi se parea ca imi va veni de prin gura unor profesori limitati in materiile lor sau din directia prietenilor cu care haladuisem prin orasul nostru, prin cele din vestul tarii sau vara de vara pe malul marii, mi-am adus cu mine un caiet vechi de desen, pe care am inceput sa o schitez. Nu era nimic trist in desenele hasurate, in imaginile alb – negru inserate cu nuante gri. Spre deosebire de poeziile pe care le insiram in carnet, in bodega ascunsa pe o straduta din centrul vechi, unde ma obisnuisem sa beau in fiecare dimineata o cafea si sa fumez vreo doua tigari, sub privirile curioase si incetosate ale unor barbati alcoolici in varsta -„de-ai casei”, schitele ma faceau cumva sa revin la viata. Peste cosul inalt si peretii umpluti cu numeroase ochiuri de ferestre urma sa treaca in anul acela un secol. Eu murisesm de o suta de ori in mine, de-o vreme, si cautam prin carti ceva magic, sa ma invie. Insa nu gaseam nimic in afara unor alte realitati prin care alergam libera, de la un autor la altul, in functie de ce-mi pica in mana. Cititul, scrisul, desenul erau protestele mele cu care defilam in liniste si ascunsa de restul lumii, umplandu-ma de senzatia satisfactiei de a sta impotriva unui „regim” de viata impus subtil de profilul real al colegiului meu. Era o forma de rezistenta, dar pe de alta parte o evadare din realitatea vietii mele, din care nu imi mai placea sa fac parte pentru o bucata de timp. Imi luasem o pauza fara final determinat, pana in momentul in care aveam sa-i gasesc, de capul meu, un nou sens. Orbecaiam astfel pe strazi, prin parcuri si baruri, crezand doar in mine, dar nestiind exact unde voi ajunge.
Schitele din caietul vechi de desen nu mai sunt. Nu imi amintesc cum am procedat cu ele, daca le-am daruit cuiva, daca le-am rupt intr-o zi sau le-am ars simbolic. Doar pastrez in minte imaginea mainii mele, alunecand nesigur cu varful unui creion pe foile groase, putin ingalbenite. Pastrez in mine similitudinea partiala pe care am regasit-o in peretii aceia goi dar semeti, ce invinsesera timpul si ceea ce adusese acesta cu el. Si asa, am trait mai departe.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu