Cabana din munti

In anul acela cu eclipsa totala de soare am reusit sa ne intalnim aproape toti intr-o cabana la munte. Era o vreme cand unii dintre noi plecasera deja din oras, in functie de circumstante. Cativa ramasesera asa… sa pazeasca malurile, dar si pentru aceia urmau sa se deschida alte carari.

Ideea unui weekend pe munte nu a apartinut cuiva anume, ci a trecut prin mintea tuturor, in lunile de dinainte. A fost schitata grabit pe un servetel, la o cafea in doi, la 5 a.m. intr-o benzinarie din Sibiu. Altcineva a readus-o in prim plan in Bucuresti, la o sesiune de online IT training, pe durata unui break. S-a pecetluit pe buzele fiecaruia, printre berile teraselor dosite, unde ne tolaneam in dupa-amiezile de vara si de inceput de toamna, lenesi, langa peretii gardurilor de stuf, sub umbrele largi cu timisoreana, ursus… Insa Geo a fost cel care, studiind filozofia mai jos de Piatra Mare, a preluat initiativa si a inceput sa ne contacteze pentru a planifica reuniunea. Nu era usor: mobile aveau vreo trei, mail-uri nu toti.

Nu, nu ne-am trimis scrisori si nici mesaje telepatice. Slava lui Dumnezeu ca, in urma cu aproximativ patru ani, Khaled Mardam- Bey, un programator de origine siriano-palestiniana, crease pentru Microsoft Windows mIRC-ul, un internet relay chat, pe care butonam prin ’99 pe private room, reducand distantele de sute de kilometri dintre noi, la o atingere de tasta. Alex si Gupa erau conectati frecvent, prin natura activitatilor desfasurate. La scurt timp dupa inceperea anului universitar, Sorin isi amenajase in camera din regie un fel de internet cafe. Userul lui era prezent in permanenta si cand se seta pe invisible, puteam presupune ca traversa Dambovita, sa dea pe la Politehnica.

In centrul Sibiului, la parterul magazinului universal cu nume de poveste sadoveniana, ce ma ducea cu gandul la aventurile copilariei, descoperisem o sala imensa de internet cu program non – stop. Ma agatam de cate un ordinator, in ferestrele dintre cursuri si seminarii, iar in weekend-uri ma mutam efectiv acolo. Se intampla mai ales inaintea ciclicelor mele intoarceri, cand dorul de acasa se manifesta in ample momente de euforie, ametita fiind de gandul revederii. Desi sociabila, reflectam intens asupra persoanelor nou aparute in viata mea, pe holurile neprimitoare ale universitatii. Disecam discutiile pana la dezintegrare si cautam sa inteleg ce am putea avea in comun. Incercam o adaptare la noile conditii si probabil ca de multe ori am reusit sa ii conving pe cei din jur. Pe mine niciodata. Acolo toate erau cu minus in fata, ca la mate, pe negativ. Strazile erau mai putin strazi. Pasind pe ele, pietrele cubice erau mai putin cubice. Terasele, cu tot cu beri, cafele si oktoberfest la un loc, in piata falos medievala, flancata de Brukenthalul cu care ne innebunise diriginta pana in ultima ora de istorie, erau mai putin terase. Totusi, din curiozitatea, intr-o zi am alergat, la propriu, prin palatul fostului principe sas transilvanean, cu care doamna de la colegiu avea in comun pasiunea pentru arta. Muzeul mi-a amintit instantaneu de pictorii mei barbosi, vrajiti de apele pline de pesti, salcii si tot felul de alte salbaticiuni, zburatoare sau taratoare.

In timp ce mie imi lipseau organic ciulinii baraganului, pe care nu i-am citit niciodata fiindca i-am simtit vesnic tasnind prin piele, Geo facea drumuri o data la doua saptamani, incrancenandu-se sa nu se desprinda prea usor de balti. Si-acum staruie intr-un du-te vino continuu, batand tara sau Europa, inainte-inapoi, revenind de fiecare data la fel ca prima data. Dupa doua convocari consecutive, baietii au hotarat sa o facem. Geo urma sa caute o locatie in zona Brasovului, sa negocieze un pret bun, accesibil pentru oricare dintre noi. Alex, care reusea cumva sa comunice excelent cu toti, indiferent de situatie, s-a propus sa se transforme intr-un birou ambulant de stocare a informatiilor, prin intermediul caruia ne-a fost mai usor sa ne transmitem vestile, via online. Gupa a avut ultimul cuvant in selectarea grupului. In afara de noi, pe lista scurta au fost inclusi Sorin, prieten cu Geo si Alex, Florin, pe care Gupa il aducea deseori la intalnirile noastre. In acest caz, Sorin si-a amintit de Anca, sora lui Florin, studenta si ea in Bucuresti. Frate-su’ a ridicat sprancenele negre la el si pentru restul serii Sorin s-a setat pe invisible. Iubita lui Gupa era pozitionata, fara echivoc, in partea de sus a paginii. Picat din intamplare la masa plina cu halbe, Dan, coleg cu Alex si Gupa, s-a entuziasmat brusc. Tipul era ursuz, supt, mai trecut de varsta celorlalti si nu chiar primul pe care l-ai fi invitat undeva. Rasul rautacios, replicile deplasate treceau cu vederea pe parcursul unei zile de munca, dar gandul de a-l avea in preajma cateva zile la rand, in afara orelor de program, le-a dat bataie de cap. Influentat in egala masura de efectele lichidelor cu grade inalte si de intrigile pe care Dan le putea genera printre noi, Gupa a cedat provocarii. Cu un zambet complice , isi imagina cum totul putea deveni mai interesant…

Asa s-a intamplat ca, sub actiunea prelungita a eclipsei din august, cand soarele s-a ascuns lasand puterea lunii, am scos la lumina ce ne doream sa facem si ne-am mobilizat colectiv sa ducem la indeplinirea acestei idei.

Dupa cum stabilisem cu Alex in dialogurile virtuale si gradual ascendent personale, pe 23 decembrie ma indreptam pe caile ferate romane, directia Sibiu – Brasov  – Valea Prahovei, ingramadita printre numerosi alti romani, care migrau in acele zile, la nivel national.

………………………………………………………………………………………………………………

La Sinaia nu ma astepta nimeni. Prevazusem probleme atunci cand ne-am trezit, puhoaie de suflete amortite in vagoane reci, in mijlocul pustiului, inainte de Sambata. Clasic: locomotiva cedase din cauza „conditiilor meteo nefavorabile”. Ca o omida obosita, trenul lesinase pe calea ferata, nu mai rasufla. Pentru mine; „aceasta situatie inadmisibila”, care framanta prin gurile calatorilor, era rutina. Stiam ca asteptam mai bine de o ora alta de la Sibiu si garnitura pornea mai departe. In timpul asta nu aveam altceva de facut decat sa privesc pierduta prin geamurile invelite partial in fasii de gheata, pana la lasarea intunericului. Pe culoarul vagonului combinam tigari cu ness cu cola si imaginam planuri de rezerva pentru momentul acela cand urma sa cobor, cu cateva ore de intarziere, si n-as fi gasit pe nimeni pe peron. Prin fumul de lucky, Fagarasii ma fixau batraneste, in cusmele lor albe, cu capetele invalurite de nori grei-gri.

La unspe noaptea, nu era nici naiba. Ningea cu blandete. In fata garii nu stiu ce asteptau doua taxiuri. Banuiam ca Alex a stat acolo cateva ore. La info, duduia cu permanent mi-a confirmat pe deasupra ochelarilor ca un rapid international de pe aceasi ruta sosise cu mult inainte. M-am recules in gand, adunand putinele informatii pe care le detineam. Vroiam sa ma intalnesc cu ai mei. Ce stiam era atat: se aflau intr-o cabana in Sinaia, undeva mai retras, intr-un complex de vile. Nu cunosteam adresa. Investigatia trebuia sa porneasca dintr-un punct si acela, de obicei, il constituie sursele scrise. Am pornit prin statiunea luminata „eco”, dupa acel internet cafe pe care mi-l indicase unul dintre taximetristi. In mesajele mele nu am gasit nimic nou si-am facut drumul intors, tarand bocancii prin zapada. Urma sa incerc la ghici, din locatie in locatie. Doar mie, asta mi-ar fi luat toata noaptea. Langa cele doua masini incremenite in noapte mi-am aprins o tigare si m-am bagat in seama cu acelasi barbat. Mirosise de la inceput ca era rost de castig. In cateva clipe ma aflam la caldura, langa sofer, ruland incet in sus, pe stradute. Ceasul nu mergea, doar gura lui si o caseta obosita cu sarbe, in surdina. Am insistat sa circule in zonele in care stia ca am putea gasi cladiri izolate, mai departe de centrul orasului, mai aproape de munte. Dar dupa vreo jumatate de ora de cautari, timp in care eu deranjasem cu intrebari ciudate cativa angajati somnorosi din receptii, ma gandeam deja sa renunt. Ne-am oprit in fata garii. Inainte sa platesc si sa cobor, am trecut in viteza prin minte imagini cu locurile prin care ajunsesem. Nu se legau de povestea mea… Si fiindca mereu ma incapatanam, l-am intrebat daca sigur nu am ratat ceva. Omul si-a intins mustatile cu degetele groase, boante si a ramas cu gandul in parbriz, cu mana infipta in barbie. „Pfiuu! Dupa fundatura ar mai fi ceva. Da’ e de mers putin.” Dupa cum suna, locul ala parea la capatul pamantului. M-am hotarat sa fac ultima incercare si, daca nici acolo, in marginea padurii, nu as fi dat de prietenii mei, ma intorceam in gara sa prind primul tren spre casa.

Asa ca am luat-o spre Brasov si, dupa ce am tinut-o pe langa  Prahova, ocolind intr-o curba larga o parte a orasului, masina a facut la dreapta si a traversat apa. Nu vedeam nimic dincolo decat luminau farurile. Era un intuneric de, vorba aia, il taiai cu cutitul! In astfel de momente stranii, mintea mea se joaca cu articole si titluri de presa, care mai de care mai dramatice: „tanara necunocuta, gasita inecata pe malul raului, in dreptul localitatii Sinaia”. Eh, defect profesional. Soferul nu parea preocupat de ganduri criminale. Breaking news-urile din capul meu s-au facut tandari. La capatul a cateva sute de metri de liziera, au aparut rand pe rand case etajate, vile, unele nou construite, altele mosteniri din anii comunismului. Aici erau uneori organizate tabere, dar multe din incinte le ocupau simpli turisti.

Cand usa din capatul scarilor se deschise, Alex ma intampina uimit cu un „du-te mei!”. Ma impinse inauntru, unde, peste muzica tare, rasunau chiuielile celor care inca nu dormeau. Nimeni nu se astepta sa apar. Gupa se ridica de pe o canapea, imi intinse berea lui si imi ciufuli parul ud de ninsoarea prin care ma plimbasem in ultimele ore. „Ce faci drace, ai ajuns?” Dar nu am mai apucat sa ii raspund. Alex m-a cuprins cu bratele, m-a intors cu fata spre el si m-a sarutat, lasandu-i pe toti cu gurile cascate. N-am scos un cuvant si am inceput sa beau linistita.

10 aprilie 2016