Ma voi intoarce, iti promit

… si-am scrijelit cu pixul, pe peretele din spatele patului cu cadru de fier si cearsafuri albe – rascolite, cateva cuvinte doar pentru el: Intr-o zi ma voi intoarce, iti promit. M-am retras cativa centimetri sa privesc peretele murdar, din care abia se distingea scrisul mic, rotund, ce forma uneori bucle cu margini tremurate. Ca petalele trandafirului pe care-l primisem in dimineata aceea de 17. Am mai adaugat: 1996. El a zambit si m-a sarutat cam trist pe frunte. Fiindca implinisem 16, seara am putut intra fara probleme sa vedem Trainspotting la un cinema in apropierea Pietei Operei.

Abia puteam sa cred ca sunt in Timisoara! Si imi simteam sufletul de fata cu plete curgand pe umeri, o combinatie de mugur verde si voinic medieval din neamu’ lui Negru Voda, haiducind prin tara, de la est spre vest, ori de cate ori aveam ocazia. De la ultimul etaj al caminului, unde erau mereu cazati studentii anului intai, imi placea sa trag din tigare la fereastra care dadea inspre Bega si sa admir apusuri solare insangerate, invaluite de fum si de copacii parcului din spatele cladirilor Politehnicii, care se umplea vara de corturi si tineri mai mari si mai nebuni decat mine. Atunci nimic nu imi placea sa ascult mai mult ca Phoenix si puneam pe repeat mai ales In umbra marelui urs, ajungand la refren sa strig in cor cu baietii de la automatica m-ati judecat, condamnat, dar cine sunteti voi? caci timpul vostru s-a scurs, in umbra marelui urs, dar ghearele v-au ramas in orice-mbratisare, astazi doare sarutul pe obraz! dar dati-mi viata inapoi…

In cautarea faramei mele de libertate, trecusem deja de granitele orasului natal. Ceva ma tragea mereu spre vest, intuind cumva intr-acolo o sursa din care imi puteam hrani tineretea si setea de cunoastere. Noptile ne strangeam in campus, ne intalneam cu totii in jurul unor mese la care abia incapeam. De la politehnica sau universitate, intr-un amestec hibrid, in care eu probabil ca eram cel mai straniu element. Abia trecusem intr-a zecea si veneam din capatul celalalt al tarii, cu accentul meu ce rasarea inca zambete pe chipurile celor care ma vedeau pentru prima data. Nu era bai! Le invatasem si eu graiul bland, presarat de cuvinte scurtate pe care le duceam inapoi cu mine, cand meream inapoi acas’. Stateam alaturi de Sirius, perechea mica a astrului binar, nu ma mai saturam de povestile lor! Unul dintre ei stia ce e borsul si recunostea ca ii placea, fiindca mama-sa venise din Moldova. Altul avea mereu marlboro rosu – taica-su lucra in vama, nu se intalneau des, dar mereu ii dadea tigari sa aiba ce fuma. Un tip, cu parul negru si mai lung ca al meu, ascultase rock la vinil de dinainte  sa se nasca, fiindca ai lui fusesera hippie. Nonconformistul Angie. Niciunuia nu a trebuit sa ii desenez Siretul care desparte Moldova de Muntenia, un exercitiu argumentativ  repetat in anii viitori, in alte circumstante, in alte orase, alaturi de alti oameni pe care i-am intalnit. Asemeni, niciunul dintre prietenii mei aradeni nu a fost nevoit sa imi explice ca Muresul desparte Transilvania de Banat… Asa ca se simteau cu adevarat acasa peste Mures. Un fapt oarecum amuzant pentru mine, pe care il subliniam cand aveam ocazia, fiindca o parte a Aradului se afla pe malul celalalt al Muresului. Iar Strandul, unde navaleam vara la terase, concerte, un fel de statiune estivala amenajata de prin anii ’60, se regasea pe partea opusa a raului, intr-o bucla pe care Muresul a croit-o nehotarat in dreptul Aradului, inainte de a porni mai la vale, spre taramurile banatene. Asadar, atunci cand ardeau vremea pe strand, prietenii mei nu erau chiar „acasa”.

Ei ma asteptau sa ma intorc peste vreo doi ani, la stiintele comunicarii.

Si-atunci am scotocit prin rucsac, prin caietele din care invatam pentru teza la romana, de-am gasit si-am scrijelit cu pixul pe peretele din spatele patului cu cadru de fier si cu cearsafuri albe – rascolite…