luciabordeianu

Probabil ca atipise cateva secunde sau minute. Nu isi amintea sa fi visat ceva, dar isi dadu seama fiindca mana, cu care batuse nu demult pe ritmul din casti, ii cazuse pe langa corp. Cealalta si-o cuibarise sub ceafa, intr-o pozitie pe care o adopta in timpul somnului, de obicei atunci cand dormea singur. Isi indrepta spatele in fotoliu si privi in jur, simtindu-se oarecum jenat de acele cateva momente in care inchisese ochii si se desprinse din realitate. Isi scutura camasa din doua-trei miscari si se hotari sa verifice daca putea face checkin-ul. S-a indreptat greoi catre desk, dar acolo trebuia sa astepte dupa doamna aceasta micuta, fara tocuri, care se sprijinea in coate pe mobilierul masiv. Purta blugi prea largi pentru talia ei si, sprijinindu-se in varful sandalei cu bretele si impletituri multicolore, isi legana ca o fetita piciorul stang, asa cum se rotise si el cu fotoliul, in holul hotelului. Auzi un thank you si pasi putin inapoi ca sa ii faca loc sa treaca, pentru eventualitatea in care i-ar fi stat in drum. In clipa in care femeia trecu brusc pe langa el, il privi scurt si ii zambi deschis, conturand vagi urme de gropite in obraji. Se strecura mai departe fara sa il atinga. Roger Honz a ramas infipt in fata angajatului de la receptie, care ii repeta in continuu Mister, can I help you? Canadianul nu mai auzea insa nici un sunet. Femeia aceea il luase de-acolo si il aruncase undeva in estul Europei, cu mai bine de zece ani in urma. Era surprins ca ea nu si-a dat seama. O stia.

In anul acela cu eclipsa totala de soare am reusit sa ne intalnim aproape toti intr-o cabana la munte. Era o vreme cand unii dintre noi plecasera deja din oras, in functie de circumstante. Cativa ramasesera asa… sa pazeasca malurile, dar si pentru aceia urmau sa se deschida alte carari.

Ideea unui weekend pe munte nu a apartinut cuiva anume, ci a trecut prin mintea tuturor, in lunile de dinainte. A fost schitata grabit pe un servetel, la o cafea in doi, la 5 a.m. intr-o benzinarie din Sibiu. Altcineva a readus-o in prim plan in Bucuresti, la o sesiune de online IT training, pe durata unui break. S-a pecetluit pe buzele fiecaruia, printre berile teraselor dosite, unde ne tolaneam in dupa-amiezile de vara si de inceput de toamna, lenesi, langa peretii gardurilor de stuf, sub umbrele largi cu timisoreana, ursus… Insa Geo a fost cel care, studiind filozofia mai jos de Piatra Mare, a preluat initiativa si a inceput sa ne contacteze pentru a planifica reuniunea. Nu era usor: mobile aveau vreo trei, mail-uri nu toti.

Nu, nu ne-am trimis scrisori si nici mesaje telepatice. Slava lui Dumnezeu ca, in urma cu aproximativ patru ani, Khaled Mardam- Bey, un programator de origine siriano-palestiniana, crease pentru Microsoft Windows mIRC-ul, un internet relay chat, pe care butonam prin ’99 pe private room, reducand distantele de sute de kilometri dintre noi, la o atingere de tasta. Alex si Gupa erau conectati frecvent, prin natura activitatilor desfasurate. La scurt timp dupa inceperea anului universitar, Sorin isi amenajase in camera din regie un fel de internet cafe. Userul lui era prezent in permanenta si cand se seta pe invisible, puteam presupune ca traversa Dambovita, sa dea pe la Politehnica.

In centrul Sibiului, la parterul magazinului universal cu nume de poveste sadoveniana, ce ma ducea cu gandul la aventurile copilariei, descoperisem o sala imensa de internet cu program non – stop. Ma agatam de cate un ordinator, in ferestrele dintre cursuri si seminarii, iar in weekend-uri ma mutam efectiv acolo. Se intampla mai ales inaintea ciclicelor mele intoarceri, cand dorul de acasa se manifesta in ample momente de euforie, ametita fiind de gandul revederii. Desi sociabila, reflectam intens asupra persoanelor nou aparute in viata mea, pe holurile neprimitoare ale universitatii. Disecam discutiile pana la dezintegrare si cautam sa inteleg ce am putea avea in comun. Incercam o adaptare la noile conditii si probabil ca de multe ori am reusit sa ii conving pe cei din jur. Pe mine niciodata. Acolo toate erau cu minus in fata, ca la mate, pe negativ. Strazile erau mai putin strazi. Pasind pe ele, pietrele cubice erau mai putin cubice. Terasele, cu tot cu beri, cafele si oktoberfest la un loc, in piata falos medievala, flancata de Brukenthalul cu care ne innebunise diriginta pana in ultima ora de istorie, erau mai putin terase. Totusi, din curiozitatea, intr-o zi am alergat, la propriu, prin palatul fostului principe sas transilvanean, cu care doamna de la colegiu avea in comun pasiunea pentru arta. Muzeul mi-a amintit instantaneu de pictorii mei barbosi, vrajiti de apele pline de pesti, salcii si tot felul de alte salbaticiuni, zburatoare sau taratoare.

In timp ce mie imi lipseau organic ciulinii baraganului, pe care nu i-am citit niciodata fiindca i-am simtit vesnic tasnind prin piele, Geo facea drumuri o data la doua saptamani, incrancenandu-se sa nu se desprinda prea usor de balti. Si-acum staruie intr-un du-te vino continuu, batand tara sau Europa, inainte-inapoi, revenind de fiecare data la fel ca prima data. Dupa doua convocari consecutive, baietii au hotarat sa o facem. Geo urma sa caute o locatie in zona Brasovului, sa negocieze un pret bun, accesibil pentru oricare dintre noi. Alex, care reusea cumva sa comunice excelent cu toti, indiferent de situatie, s-a propus sa se transforme intr-un birou ambulant de stocare a informatiilor, prin intermediul caruia ne-a fost mai usor sa ne transmitem vestile, via online. Gupa a avut ultimul cuvant in selectarea grupului. In afara de noi, pe lista scurta au fost inclusi Sorin, prieten cu Geo si Alex, Florin, pe care Gupa il aducea deseori la intalnirile noastre. In acest caz, Sorin si-a amintit de Anca, sora lui Florin, studenta si ea in Bucuresti. Frate-su’ a ridicat sprancenele negre la el si pentru restul serii Sorin s-a setat pe invisible. Iubita lui Gupa era pozitionata, fara echivoc, in partea de sus a paginii. Picat din intamplare la masa plina cu halbe, Dan, coleg cu Alex si Gupa, s-a entuziasmat brusc. Tipul era ursuz, supt, mai trecut de varsta celorlalti si nu chiar primul pe care l-ai fi invitat undeva. Rasul rautacios, replicile deplasate treceau cu vederea pe parcursul unei zile de munca, dar gandul de a-l avea in preajma cateva zile la rand, in afara orelor de program, le-a dat bataie de cap. Influentat in egala masura de efectele lichidelor cu grade inalte si de intrigile pe care Dan le putea genera printre noi, Gupa a cedat provocarii. Cu un zambet complice , isi imagina cum totul putea deveni mai interesant…

Asa s-a intamplat ca, sub actiunea prelungita a eclipsei din august, cand soarele s-a ascuns lasand puterea lunii, am scos la lumina ce ne doream sa facem si ne-am mobilizat colectiv sa ducem la indeplinirea acestei idei.

Dupa cum stabilisem cu Alex in dialogurile virtuale si gradual ascendent personale, pe 23 decembrie ma indreptam pe caile ferate romane, directia Sibiu – Brasov  – Valea Prahovei, ingramadita printre numerosi alti romani, care migrau in acele zile, la nivel national.

………………………………………………………………………………………………………………

La Sinaia nu ma astepta nimeni. Prevazusem probleme atunci cand ne-am trezit, puhoaie de suflete amortite in vagoane reci, in mijlocul pustiului, inainte de Sambata. Clasic: locomotiva cedase din cauza „conditiilor meteo nefavorabile”. Ca o omida obosita, trenul lesinase pe calea ferata, nu mai rasufla. Pentru mine; „aceasta situatie inadmisibila”, care framanta prin gurile calatorilor, era rutina. Stiam ca asteptam mai bine de o ora alta de la Sibiu si garnitura pornea mai departe. In timpul asta nu aveam altceva de facut decat sa privesc pierduta prin geamurile invelite partial in fasii de gheata, pana la lasarea intunericului. Pe culoarul vagonului combinam tigari cu ness cu cola si imaginam planuri de rezerva pentru momentul acela cand urma sa cobor, cu cateva ore de intarziere, si n-as fi gasit pe nimeni pe peron. Prin fumul de lucky, Fagarasii ma fixau batraneste, in cusmele lor albe, cu capetele invalurite de nori grei-gri.

La unspe noaptea, nu era nici naiba. Ningea cu blandete. In fata garii nu stiu ce asteptau doua taxiuri. Banuiam ca Alex a stat acolo cateva ore. La info, duduia cu permanent mi-a confirmat pe deasupra ochelarilor ca un rapid international de pe aceasi ruta sosise cu mult inainte. M-am recules in gand, adunand putinele informatii pe care le detineam. Vroiam sa ma intalnesc cu ai mei. Ce stiam era atat: se aflau intr-o cabana in Sinaia, undeva mai retras, intr-un complex de vile. Nu cunosteam adresa. Investigatia trebuia sa porneasca dintr-un punct si acela, de obicei, il constituie sursele scrise. Am pornit prin statiunea luminata „eco”, dupa acel internet cafe pe care mi-l indicase unul dintre taximetristi. In mesajele mele nu am gasit nimic nou si-am facut drumul intors, tarand bocancii prin zapada. Urma sa incerc la ghici, din locatie in locatie. Doar mie, asta mi-ar fi luat toata noaptea. Langa cele doua masini incremenite in noapte mi-am aprins o tigare si m-am bagat in seama cu acelasi barbat. Mirosise de la inceput ca era rost de castig. In cateva clipe ma aflam la caldura, langa sofer, ruland incet in sus, pe stradute. Ceasul nu mergea, doar gura lui si o caseta obosita cu sarbe, in surdina. Am insistat sa circule in zonele in care stia ca am putea gasi cladiri izolate, mai departe de centrul orasului, mai aproape de munte. Dar dupa vreo jumatate de ora de cautari, timp in care eu deranjasem cu intrebari ciudate cativa angajati somnorosi din receptii, ma gandeam deja sa renunt. Ne-am oprit in fata garii. Inainte sa platesc si sa cobor, am trecut in viteza prin minte imagini cu locurile prin care ajunsesem. Nu se legau de povestea mea… Si fiindca mereu ma incapatanam, l-am intrebat daca sigur nu am ratat ceva. Omul si-a intins mustatile cu degetele groase, boante si a ramas cu gandul in parbriz, cu mana infipta in barbie. „Pfiuu! Dupa fundatura ar mai fi ceva. Da’ e de mers putin.” Dupa cum suna, locul ala parea la capatul pamantului. M-am hotarat sa fac ultima incercare si, daca nici acolo, in marginea padurii, nu as fi dat de prietenii mei, ma intorceam in gara sa prind primul tren spre casa.

Asa ca am luat-o spre Brasov si, dupa ce am tinut-o pe langa  Prahova, ocolind intr-o curba larga o parte a orasului, masina a facut la dreapta si a traversat apa. Nu vedeam nimic dincolo decat luminau farurile. Era un intuneric de, vorba aia, il taiai cu cutitul! In astfel de momente stranii, mintea mea se joaca cu articole si titluri de presa, care mai de care mai dramatice: „tanara necunocuta, gasita inecata pe malul raului, in dreptul localitatii Sinaia”. Eh, defect profesional. Soferul nu parea preocupat de ganduri criminale. Breaking news-urile din capul meu s-au facut tandari. La capatul a cateva sute de metri de liziera, au aparut rand pe rand case etajate, vile, unele nou construite, altele mosteniri din anii comunismului. Aici erau uneori organizate tabere, dar multe din incinte le ocupau simpli turisti.

Cand usa din capatul scarilor se deschise, Alex ma intampina uimit cu un „du-te mei!”. Ma impinse inauntru, unde, peste muzica tare, rasunau chiuielile celor care inca nu dormeau. Nimeni nu se astepta sa apar. Gupa se ridica de pe o canapea, imi intinse berea lui si imi ciufuli parul ud de ninsoarea prin care ma plimbasem in ultimele ore. „Ce faci drace, ai ajuns?” Dar nu am mai apucat sa ii raspund. Alex m-a cuprins cu bratele, m-a intors cu fata spre el si m-a sarutat, lasandu-i pe toti cu gurile cascate. N-am scos un cuvant si am inceput sa beau linistita.

10 aprilie 2016

Statea deja de vreo jumatate de ora pe un fotoliu alb, rotativ, in holul hotelului Tryp La Caleta. Si-a dat seama dupa primele zece minute ca va avea de asteptat pana va primi confirmarea de cazare – o mica neintelegere la nivel comunicational intre departamentul care se ocupase de detaliile deplasarii lui si stafful hotelului, unde avea rezervare pentru urmatoarele zile. Calatoria cu avionul il obosise si plictisise in egala masura, iar diferenta de fus orar intre Ontario si Spania l-a sleit si mai mult. Nu a gasit nici o resursa fizica sa comenteze despre nemultumirea lui la receptie si cu atat mai putin sa sune la office pentru a urgenta rezolvarea acestei situatii neplacute. Dupa ce isi desfacu nodul de la cravata, care il sugrumase timp de cateva ore, o trase cu un gest de resemnare, o mototoli intre maini si o indesa intr-un buzunar al sacoului.

Fotoliul, desi nu avea manere de sprijin, era confortabil si se lasa relaxat, pe spate. Se roti incet spre windows-ul enorm ce alcatuia fatada parterului. In fata lui se deschidea imensitatea Atlanticului, pornind din acel golf al Cadizului. Din departare, apa aducea pana la mal unde rosiatice, luminate de un apus marin clasic. Vazuse atatea in viata lui, nu  se lasa impresionant de coloratura aceea combinata de nuante, ce treceau treptat de la un auriu-portocaliu luminos pana la nuante gri-albastre deschise sau mai inchise, acolo unde intunericul incepea deja sa se lase. Spre dreapta se intindea, ca o poteca iluzorie, dara lasata de soare, de  la buza plajei pana la linia orizontului.

La ora aceea plaja era pustie. Sezlongurile goale stateau aliniate atent, sub umbrele de lemn acoperite de stuf. Aerul tropical al peisajului natural se impiedica de intrarea pe senzori a hotelului si se scurgea in adieri de briza pe welcome-covorul intins, pe care a citit si el cand a pasit: This is your tryp. Isi scoase blackberry-ul si butona prin meniu. Dupa ce fixa castile in urechi apasa playlist-ul. Hello, it’s me. I was wondering if after all these years you’d like to meet, to go other everything. Piesa asta Adele fusese sigur descarcata de sotia lui, ceva mult prea feminin si dramatic pentru gusturile sale muzicale. Totusi o lasa sa curga mai departe si incepu sa isi miste degetele pe pulpa piciorului, in masura beat-ului.

Astepta…

… si-am scrijelit cu pixul, pe peretele din spatele patului cu cadru de fier si cearsafuri albe – rascolite, cateva cuvinte doar pentru el: Intr-o zi ma voi intoarce, iti promit. M-am retras cativa centimetri sa privesc peretele murdar, din care abia se distingea scrisul mic, rotund, ce forma uneori bucle cu margini tremurate. Ca petalele trandafirului pe care-l primisem in dimineata aceea de 17. Am mai adaugat: 1996. El a zambit si m-a sarutat cam trist pe frunte. Fiindca implinisem 16, seara am putut intra fara probleme sa vedem Trainspotting la un cinema in apropierea Pietei Operei.

Abia puteam sa cred ca sunt in Timisoara! Si imi simteam sufletul de fata cu plete curgand pe umeri, o combinatie de mugur verde si voinic medieval din neamu’ lui Negru Voda, haiducind prin tara, de la est spre vest, ori de cate ori aveam ocazia. De la ultimul etaj al caminului, unde erau mereu cazati studentii anului intai, imi placea sa trag din tigare la fereastra care dadea inspre Bega si sa admir apusuri solare insangerate, invaluite de fum si de copacii parcului din spatele cladirilor Politehnicii, care se umplea vara de corturi si tineri mai mari si mai nebuni decat mine. Atunci nimic nu imi placea sa ascult mai mult ca Phoenix si puneam pe repeat mai ales In umbra marelui urs, ajungand la refren sa strig in cor cu baietii de la automatica m-ati judecat, condamnat, dar cine sunteti voi? caci timpul vostru s-a scurs, in umbra marelui urs, dar ghearele v-au ramas in orice-mbratisare, astazi doare sarutul pe obraz! dar dati-mi viata inapoi…

In cautarea faramei mele de libertate, trecusem deja de granitele orasului natal. Ceva ma tragea mereu spre vest, intuind cumva intr-acolo o sursa din care imi puteam hrani tineretea si setea de cunoastere. Noptile ne strangeam in campus, ne intalneam cu totii in jurul unor mese la care abia incapeam. De la politehnica sau universitate, intr-un amestec hibrid, in care eu probabil ca eram cel mai straniu element. Abia trecusem intr-a zecea si veneam din capatul celalalt al tarii, cu accentul meu ce rasarea inca zambete pe chipurile celor care ma vedeau pentru prima data. Nu era bai! Le invatasem si eu graiul bland, presarat de cuvinte scurtate pe care le duceam inapoi cu mine, cand meream inapoi acas’. Stateam alaturi de Sirius, perechea mica a astrului binar, nu ma mai saturam de povestile lor! Unul dintre ei stia ce e borsul si recunostea ca ii placea, fiindca mama-sa venise din Moldova. Altul avea mereu marlboro rosu – taica-su lucra in vama, nu se intalneau des, dar mereu ii dadea tigari sa aiba ce fuma. Un tip, cu parul negru si mai lung ca al meu, ascultase rock la vinil de dinainte  sa se nasca, fiindca ai lui fusesera hippie. Nonconformistul Angie. Niciunuia nu a trebuit sa ii desenez Siretul care desparte Moldova de Muntenia, un exercitiu argumentativ  repetat in anii viitori, in alte circumstante, in alte orase, alaturi de alti oameni pe care i-am intalnit. Asemeni, niciunul dintre prietenii mei aradeni nu a fost nevoit sa imi explice ca Muresul desparte Transilvania de Banat… Asa ca se simteau cu adevarat acasa peste Mures. Un fapt oarecum amuzant pentru mine, pe care il subliniam cand aveam ocazia, fiindca o parte a Aradului se afla pe malul celalalt al Muresului. Iar Strandul, unde navaleam vara la terase, concerte, un fel de statiune estivala amenajata de prin anii ’60, se regasea pe partea opusa a raului, intr-o bucla pe care Muresul a croit-o nehotarat in dreptul Aradului, inainte de a porni mai la vale, spre taramurile banatene. Asadar, atunci cand ardeau vremea pe strand, prietenii mei nu erau chiar „acasa”.

Ei ma asteptau sa ma intorc peste vreo doi ani, la stiintele comunicarii.

Si-atunci am scotocit prin rucsac, prin caietele din care invatam pentru teza la romana, de-am gasit si-am scrijelit cu pixul pe peretele din spatele patului cu cadru de fier si cu cearsafuri albe – rascolite…

Dinspre fluviu batea vant uscat de iarna. In spatele sirurilor de castani si plopi ofiliti, tot nu eram la adapost. Imi atarnau picioarele pana in bocancii de piele maro, pe care-i leganam in aer, inaite-inapoi, cu iz de nepasare. Prin jeansi, frigul de pe bordura de piatra, pe care stateam cocotati la jumatate de metru inaltime, langa alee, imi patrundea pana la carne. Claudiu o incalecase masculin si se rezemase de unul dintre stalpi. In dreapta lui se casca malul abrupt al falezei, deasupra careia balansa cate-o data piciorul drept. Pe stangul il tinea sprijinit in bordura, intins catre mine, anuland distanta. Ma privea asa… cumva, cu capul pe spate, zambind in coltul gurii, cu mainile impreunate strans sub parul lui mai lung decat al meu. I se parea amuzant ca n-atingeam pamantul. Ma intarata sa ii raspund, dar inca nu aveam chef. Trageam din tigare. Mana mica inghetase pe filtru, de ma pisca pielea. Cand fumul se dispersa in sus, impins cu viteza de vant, il urmaream cum dispare in semiintuneric, prin fata imaginii unor case aflate undeva deasupra noastra, ridicate cu mai bine de un secol in urma. Gustul de lucky se amesteca in cerul gurii cu mirosul de balta rece. La fiecare fum, degetele mele sloi se incalzeau pe buzele fierbinti.

Ne placea sa postim tigari si sa impartim dupa-amiezile astea innoptate devreme, in care era mai simplu sa ne sustragem catre singuratatea noastra in doi. Ramaneam adesea suspendati in tacere, nedureroasa, ba chiar placuta si provocatoare, fiindca sfarsea mereu prin saruturi prelungite, profunde. Limbile se alergau ametite, opunand rezistenta, invadand alternativ cand gura mea, cand pe-a lui. Nici unul nu ceda usor, iar cand o faceam, se intampla fiindca a ne lasa explorati ne starnea la fel de mult cat a explora fiecare. Saruti foarte bine, ne-am recunoscut reciproc, de prima data.

A prins incheietura mainii si-a dus-o spre gura lui, fortandu-ma sa ma intind peste el. Dupa ce a tras ultima data, a stins-o pe talpa ghetei si a aruncat-o la picioarele mele. Ai mainile reci, vino aici. M-a adus aproape. L-am imbratisat cu picioarele, inconjurandu-i coapsele tari. Ma sustinea  cu o mana de mijloc si cu una se juca prin parul meu, mai deschis, mai putin ondulat. Trasa pe gat, de sus in jos, paralele matematice si cercuri tangente interioare, exterioare. La atingerea degetelor, corpul meu se incorda, ca si cum n-ar fi vrut sa cada pe mainile acelea. Ma agatasem de gatul lui si il trageam, reactiv, de par. La asta rezista fiindca lasa capul pe spate, in timp ce privea incruntat in jos, inspre mine, pe sub genele lungi. Nu ii placea sa il prind de par, sa ma ratacesc prin el, asa cum o facea mie. Insa, si-acum, ca si atunci, am o indoiala legat de aceasta problema. Hmmmm. Ceda de fiecare data cand ii atingeam gatul expus, cu buzele, cu limba. Imi placea sa ii caut pulsul, sa imi opresc cateva secunde respiratia asupra acelui loc si sa continui pe urma sangelui ce pulsa, urcand pana ii ajungeam pe buze.

Claudiu era clar mult mai frumos decat mine. Era defapt mult mai frumos decat orice intalnisem pana atunci. Asta n-ar fi valorat prea mult in ochii mei, daca nu as fi gasit in el, in egala masura, pasiune, retinere, timiditate, indrazneala. Era rebelul serios pe care il placeau toti profesorii, mai ales ca ”stia si la ore”. Era iubitul pe care si l-ar fi dorit orice fata, mai mica sau mai mare decat el. Era prietenul pe care il vroiai alaturi, discret si direct. El ma provocase sa aprind prima mea tigare. Dupa ce glumi pe seama nepriceperii mele, in fata celorlalti, facandu-ma sa imi vina sa incerc inca o data neve-ul ala, de data asta in barbia lui, imi arata cum se face. Aprinse alta – watch me! Ii retineam miscarile, cum o tinea intre degetele lungi, cum o aseza intre buze. O tinea acolo prinsa, tragea in piept si-o pasa mai departe. Trage si tu!

Gustul lui era dulce si umed. Ma saruta cu ochii inchisi. Stiu asta ca-l masuram din priviri, in timp ce aveam gurile unite. Era mereu mai cald decat mine.Ii intram pe sub haine, pana sub tricou, imi inclestam mainile de gheata pe spatele lui si il strangeam in pumni. Pierdeam asa ore.

Vrei sa facem sex? Ma tinea in brate, din spate. M-am lasat pe umarul lui, intr-o parte, ca sa il pot privi. Era serios. Am aprins o noua tigare si m-am intors inspre apa, dar nu distingeam pana acolo. Tu vrei? si i-am pasat. Ma leganam pe pieptul lui la fiecare fum inspirat – expirat. Amandoi vrem la fel de mult, cred.  Aici eram de acord. Dar nu suntem pregatiti pentru asta. Aici eram in contradictie. Am numit chestia asta preludiu. Un exercitiu premergator acelui eveniment. Ca prefata unei bestseller.

O carte buna, ramasa necitita.