La radio si prima lectie de chitara

Ma mutasem intr-a treia, la perete. Il atarnasem pe Axl, sub harta Europei – in boxeri albi, cu batic rosu peste plete, intr-un live smuls dintr-o revista pop rock. Nu ma innebuneam dupa el, dar asta era tot ce gasisem. Diriga, care asculta mai mult Beatles si Scorpions, s-a oprit intr-o zi in dreptul meu si, fara sa spuna nimic, s-a aplecat peste banca facand un zoom. Am auzit toti ”Frumos exemplar!” si-a cotinuat lectia. Eu am ramas cu ochii pe vocalist, clasa cu ochii pe mine. Nu observasem ca, probabil un ”fanatic”, subliniase albul imaculat al tinutei, facand cercuri continue in zona inghinala a personajului. In pauza, afisul a disparut in ghiozdan. Nu atat din cauza profanarii, cat  fiindca nu-mi convenea ideea ca un solist de trupa rock sa fie considerat ”just a piece of meat”.

…

La radio dadeau rock destul de rar, o data pe saptamana, nu mai mult de doua ore de heavy metal, mai ales. Emisia era  tarziu, cand copiii sigur dormeau – nu exista pe-atunci cu acordul parintilor. Sedeam intinsa pe jos, cu privirea pironita in tavan, in bezna si ascultam orice curgea pe unde. Atmosfera, una ca-n Queensryche, o silent lucidity, ca n-as fi riscat sa ii fac curiosi pe ai mei. Bateam ritmul cu picioarele in podea si prin aer mainile-mi fluturau lovind baterii imaginare. Dar una peste alta, ce ma scotea mereu din minti era chitara solo. Erau acorduri pe care vibram pana in capatul celalalt al universului…

Top ten rock incheia emisiunea cu cele mai adevarate piese. Credeam la inceput ca dintre cele noi, dar m-am prins rapid ca nu era asa, ca mai intrau Black Sabbath, Iron Maiden… Queen – love of my life, cu care aveam postere lipite cu-aracet in dulapul cu carti si caiete de scoala, nu au dat niciodata. Nu imi parea rau. Stiam ca nu sunt chiar la moda. Defapt nu intalnisem inca pe cineva pe care sa aud fredonand in falset I want to break free. Nici var’miu care, dupa ce se plictisise sa se joace cu mine ”de-a razboaiele” cu soldatei, cawboys si indieni pieile rosii, ma invatase sa dau din plete pe aia de la Metallica, nu-mi pomenise vreodata de Queen. Asta o descoperisem eu la televiziunea romana, cand au transmis live-ul inregistrat din vara lui 86, de pe Wembley Stadium. De-atunci, chiar daca mai trecusem prin Elvis si putin jazz la pick-up, englezii ramasesera cu mine si ma priveau uneori in tacere din fundul dulapului. Parca pastrau un vesnic moment de reculegere.

Pe langa thrash, death, heavy, scapau si cate-o balada cunoscuta ca sa nu moara de plictiseala fetele. De la o saptamana la alta, topul cuprindea, in mare, cam aceasi chestie, asa ca, daca te concentrai putin, aproape anticipai ce urmeaza. Nu se dadeau dedicatii, nici telefoane. Uneori realizatorul mai citea cate un fragment din scrisorile primite la redactie, mai oferea cate o replica. Nimic spectaculos. Eram insa lipita cu urechile de boxe, la propriu, fiindca ma interesau ideile care circulau in jurul orasului, la ore tarzii, intre unii asa ca mine si cel care statea la butoane sa ne transmita muzica, un fel de apostol. Odata, Florin s-a gandit sa faca treaba asta mai interactiva si a lansat un concurs. Trebuia sa ghicesti topul saptamanii urmatoare. Scriai pe o foaie alba, de caiet – nu conta, zece piese pe care tu credeai ca le va contine clasamentul. Presupunea sa nimeresti fiecare pozitie, sa notezi trupa, solistul si piesa. O puneai intr-un plic, mergeai la posta, cumparai un timbru, il lingeai si il lipeai pe spate. Scriai cine esti, atat era nevoie. Adresa radioului, numele emisiunii erau obligatorii. Asa am facut si eu. Am stat putin pe ganduri la expeditor. Dupa care am mazgalit simplu: Slash. Chitaristu’ asta scotea toti dracii din chitara si atitudinea aia a lui I don’t fuckin’ care! imi gadila  epiderma.

Cand au inceput sa curga piesele, mi-am dat seama, pe la mijloc, ca seamana cu al meu. Nu mai stiam fix ce trecusem, asa ca am asteptat curioasa finalul, gandind: ”ar fi culmea!”. Nu tin minte nici ce-a fost pe primul loc, doar ca, inainte de a difuza, am auzit: Slash. ”HA!”, am strigat de una singura. Ma bucuram ca eu, care aflam de fiecare data trupe noi neascultate ever, piese noi, nume-mbarligate de membrii, pe care nu le retineam neam! – eu, care aveam doar trei’spe ani, le-am nimerit pe toate zece. Cum? Nu era sigur noroc. Nu era nici dupa preferintele mele. Era dupa multe saptamani de atentie acordata preferintelor majoritatii. Prinsesem un tipar in randul ascultatorilor si asta mi-a garantat victoria. Nici premiul nu mai stiu ce-a fost, oricum  nu asta era important. Eu: leneveam pe canapea, cu capul lasat pe spate, vizualizand rock-eri pletosi, death-eri si restul, unii cu barbi si fire de par alb – din’aia care prinsesera ceva din nebunia anilor saptezeci, oameni pe care nu-i intalnisem vreodata in fata, dar carora le intuisem alegerile muzicale. ”Astia sigur cred ca-s baiat… ” mi-am zis zambind complice.

…

Prinsesem gust ul fm-ului si m-am bagat sa scriu un material amuzant, pe care l-am trimis la redactie, tot in plic. Pusesem in teren un numar de douazeci si doi de jucatori de fotbal, care disputau un amical. Cele doua echipe erau formate din nume ale unor artisti rock, genuri diferite. Eu comentam in scris, ca un crainic teve, cum isi dadeau astia pase pe teren, se faultau, se injurau ca la usa cortului, intr-o competitie sportiva a stilurilor pe care le promovau in viata artistica.

Cred ca s-au stricat de ras acolo la radio, c-au decis sa ma cheme intr-un weekend, in direct. Atunci au aflat ca Slash e fata, ca nici macar nu e intr-a opta, ca mai departe vrea la murgoci si sa invete sa cante la chitara.

-Si ai o chitara? m-au intrebat ei on air.

-Nu am.

-Dar mergi la vreun curs, la Palatul Copiilor?

-Nu, nu merg.

Conversatiile din eter pareau serioase. Eu: relax, pe-un fotoliu in care incapeam cu totul, sorbeam din priviri studioul! In pauze se radea mult, se discuta inteligent, mai intrau aia de la stiri peste noi. Se fuma non-stop, se bea multa cafea. Mie mi-au dat cola. Le-am zis ca vreau sa lucrez la radio. Redactorii m-au privit ca pe un praslea:

-Nu e cine stie ce si nu castigi multi bani…

Pentru mine era ceva! De la etajul ala dintr-un hotel din Piata Traian se vedea orasul dinspre Dunare-ncolo spre vest, intr-o evolutie arhitecturala vechi – nou , intr-o involutie culturala de la original si unic, spre unitar si kitsch. Privind de acolo, parca din cer spre pamant, se distingeau urmele comunismului peste Braila mea, care mai pastra in inima ei din centrul vechi, franturi de simboluri cosmopolite, ale unor vremuri cu adevarat ”de aur”. Imaginea panoramica aseza cumva in mintea mea fiecare idee la locul ei, intrezarind un sens de urmat de-aici inainte.

…

Dar n-aveam chitara, nu mergeam la cursuri si nu stiam de unde sa incep. L-am abordat intr-o pauza pe tipul interesat de tricoul meu cu cranii si Metallica. Il evitam de obicei, fiindca era arogant, dar parea si genul care stia sa vina cu solutii.

-Tu stii sa canti la chitara?

S-a oprit. M-a privit cu o spranceana in sus.

-Tu stii sa canti la chitara sau ai o chitara?

Am repetat. Credeam ca n-auzise intrebarea.

-N-am chitara si nici nu stiu sa cant.

Pleca. Eu am ramas dezamagita, in urma lui. Dar s-a intors ca-i venise brusc o idee in cap.

-Ia stai asa! Intrebi pentru tine sau pentru altcineva?

-Intreb pentru mine.

A inceput sa rada, avand parca satisfactia unei mari descoperiri.

-Adica tu vrei sa inveti sa canti la chitara?

-Exact!

Nu ma mai interesa atitudinea, ci rezultatul acelei discutii.

-Succes! mi-a urat continundu-si drumul.

Mi-a mai zis ”asa, ca un sfat”, sa ma gandesc cum sa imi fac rost de chitara si niste partituri. Mersi!

Invinsa, m-am retras in clasa, cautand prin minte dupa alte idei. Dar nu cunosteam pe nimeni. Iar la palat nu m-as fi dus nici de-a naibii, sa ascult teorii muzicale si de vreo profa-ntepata cu ochelari si glas ascutit. Sa stau cuminte-n scaunel si sa imbatranesc pana sa apuc sa invat o partitura cap-coada.

…

Si toate au ramas asa. Veneau vacanta, a opta, examenul. Am ascuns chitara intr-un sertar si am inchis cu o cheie. Am mers la primul concert rock, la sala polivalenta, cu astia din clasa. Dupa primele trupe, am reusit sa prind doua de la Iris. Extaz! Am scapat la un concert underground la arene. Initiatic! Dupa tabara de la munte, am evadat pe strada, unde ma intalneam cu altii ca mine, visatori, rebeli, nebuni. Mai treceam pe la radio.

Desi intr-a noua un prieten mi-a trimis, de undeva din tara, un plic gras cu partituri, la prima lectie de chitara nu am ajuns niciodata.