Primisem o scrisoare din Bucuresti si o citisem cu sete. Asteptam un raspuns ambiguu la randurile mele, dar Tina m-a surprins cu maturitatea unui batran budist. O idee generala flower power de let it be emana din paginile scrise de mana, cu pixu’ (hmm… eu foloseam cerneala), indemnand la peace all over. Am citit si recitit de cateva ori. Dupa momentul initial, efectul cuvintelor s-a transformat intr-un soi de anestezic pentru boala mea incurabila. Paseam ca o balerina ametita pe persanul din sufragerie, tinand in dreapta, ca pe o prada, foaia a patru fata verso. Din cand in cand ridicam trofeul si reciteam printre randuri. Dupa un timp, pasii mei au inceput sa urmeze modelul trasat al covorului. Zigzag, inaite – inapoi, de la stanga la dreapta, in x si pe margine. Ca sa nu fie mereu acelasi drum. Efectul anestezic se estompa si trebuia sa inlocuiesc cu altceva golul. ”Sa analizam continutul…”, lectura devenind gen ”sa intelegem ce a vrut sa ne transmita autorul”.
Si nu pentru ca era mai mare i-am aprobat argumentele contra, ci mai ales ca veneau chiar de la ea. E ca si cum, pe campul de lupta, dusmanul iti spune ”Esti bou? Nu asa, nu pe acolo!”, ajutandu-te indirect sa castigi acea batalie. Iar argumentul era simplu si usor de acceptat: de fiecare data cand crezi ca doar tie ti se poate intampla asta, fii sigur ca si altcuiva i s-a intamplat. In plus, aflasem ca el aproape plansese dupa ea. Insistasem pe fraza aceea, inchisesem ochii ca sa vizualizez scena, asemenea unui regizor de film. Greu de imaginat, dar nevermind. Ce era esential: suferea. Simtise durere, infrangere. Nu conta ca nu din cauza mea, ci a alteia. Noi doi eram la fel. Eram chit. Misto.
In unele seri ne intalneam pe la terase. De multe ori cand ajungeam eu, el pleca sau invers. Treptat am inceput sa il privesc cu o anumita nepasare, uimita in sine de aceasta schimbare. Ce imi mai facea totusi placere, era sa trec rapid, in gand, peste randurile acelea si sa zambesc, in timp ce mai luam cate o gura de pepsi. Il priveam direct cand aveam ocazia, peste masa, ignorand discutiile din jur. Surprindeam uneori reactia lui catre mine. ”Whaaat?” ma intreba telepatic. Zambetul meu nu trada raspunsuri si cred ca de cateva ori l-a facut sa se ridice brusc de la masa si sa plece.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu