Prietenii se leaga repede. Ne stim dupa porecle sau numele mici. Nu conteaza ce-i mama, ce-i tata, nici ce-am facut in ”ultimii cinci ani”. Ne recunoastem dupa blugi tociti, tricouri, uneori plete. Sau nici macar atat, ca nu conteaza imaginea. Nu chiar atat de mult.
-Hai sa facem cunostinta!
-Pai ne cunoastem…
-Nu asa. Ca si cum ne intalnim prima data.
-Bine, incepe tu!
-Ma numesc Luisa Daianu. Tu?
-Claudiu Grozavu.
-Nu, lasa asta. Si numele de familie.
-Pai l-am zis.
-Asa iti zicem noi… Dar care e numele tau?
-Claudiu Grozavu!
-Adica asa te cheama?
-Da, da’ ce credeai?
-…
-Si mi-au zis Grozavu.
-Pentru ca esti.
Zambete.
-Da, sunt un pic.
-Mie nu imi zice nimeni nicicum.
-Tu esti Luisa. Nu trebuie sa iti zica altfel.
Liniste.
-Sunt incantata de cunostinta, domnule Grozavu.
La cins’pe ani neimpliniti imi strigam prietenul dupa porecla. Dupa vreo doua saptamani, cand relatia a mai evoluat, mi s-a parut necesar sa ii cunosc familia. Doar dupa nume. Grozavi sau nu, amundoi rascolisem toata gasca. Rupsesem legaturi marcate prin schimburi de bratari din oase -handmade. Creasem cateva gelozii, o tar de invidie, mai multa barfa si divizasem opiniile in pro si contra ”acestei relatii”. Impactul vizual, cand ne faceam ”intrarea in scena” – niste printi renegati de popor, intorcea privirile in curtea liceului. Am fi putut fi localizati doar dupa miscarea aceea de capete, care aratau frecvent directia catre noi. Nu ne pasa. Ne pasa putin ca ne ranisem prietenii prin decizia neasteptata de a ne saruta la ultimul chef de la a dois’pea. Unii ne intorceau spatele cand apaream, nu mai imparteau cu noi tigari. Altii ne indrageau in continuare. Pe el fiindca era superb, pe mine fiindca eram ”aia mica”.
luciabordeianu 
Lasă un comentariu