(DE) unde-i tricoul Metallica?

So close no matter how far

Couldn’t be much more from the heart

Forever trusting who we are

And nothing else matters

                 Never opened myself this way

                 Life is ours, we live it our way

                 All these words I don’t just say

                 And nothing else matters

Prin ’94, la inceputul verii, eram aproape olimpica la romana, n-aveam taine la gramatica si nu ma omoram dupa interminabilele comentarii literare. Citeam ca nesatula ce-mi pica in maini de prin biblioteca alor mei, puneam in scena, de una singura, prin casa, piese din Shakespeare si Caragiale. Vreo doi ani imi innebunisem colegii cu ciresarii, planuisem expeditii nerealizabile si rupsesem cateva inimi. A mea era inca la locul ei.

Clasa de tocilari, cum ne priveau a fi restul, ce faceau parte din echipe de handbal, fotbal, volei, atletism, inot – tot ce vrei, nu era nici pe departe formata din robot people. Nici nu injuram, nu fumam, nu beam, nu chiuleam si nu dadeam in mingi in pauze, prin curtea scolii. Nu faceam mai nimic din ce altii obisnuiau sa faca. De multe ori nu ieseam. Ramaneam in clasa, cocotati pe banci si vorbeam atat de mult! Pe bancile- alea tocite, scrijelite cu compasul, cu cuie iesite afara din lemne, in care unii ne-am rupt blugii, s-au nascut multe idei. Sunt convinsa ca ideile acelea ne-au dus pe fiecare mai departe, ne-au impins pana la ziua de azi. Nu eram nici mici Einsteini, doar niste pusti care se grabeau sa creasca mari, sa faca si ei ceva. Aveam, gramada dar si individual, un fel rebel de-a fi, ”respectand regulametul”. Noi nu deranjam orele, ci ridicam intrebari. Nu suparam profesorii, ci ii provocam. Nu chiuleam, ci organizam iesiri tematice in grup. Pentru toata scoala eram ”aia de la DE”. Pentru generalisti sau liceeni, pentru profesori, chiar si pentru celelalte clase ”DE”. Cemai, aveam un ”je ne sais quoi”, un ”quelque chose” ce ne facea sa plutim deasupra.

Da, cu ”aia de la DE” nu prea vorbea lumea. Nu se intra prin clasa, nu alerga nimeni dupa nimeni, nu se bateau baieti si nu se pipaiau fete. De aceea, cand am vazut unul de liceu trecand de pragul usii, pasind spre ultimele banci de la geam, mi-am ridicat privirea dintr-un caiet de romana si am ramas fixata pe el. Il stiam de undeva, de pe drumul spre casa, cand ne insotea uneori o bucata de vreme, fiindca locuia in aceasi scara de bloc cu unul de-al nostru. Mi-am amintit: nu-l puteam suferi ca-l lua mereu peste picior pe Victor. De multe ori fusesem cat pe ce sa-i zic vreo doua din adanc, doar ca il vedeam pe Victor stanjenit de remarcile lui. De tot atatea ori ma oprisem, inghitindu-mi replicile taioase, pentru ca Victor, cu toata jena ce-i inrosea obrajii, parea ca-l place sau ca-l respecta pe tipul asta. Si fiindca intr-a-ntaia, de ziua mea, Victor imi pupase mana zicandu-mi  ”La multi ani!”, ca un cavaler in armura, imi retrageam tepii si deveneam o domnita amabila. La despartire probabil ca afisam mereu un zambet dragut, un ”pa” si gata! Conflictul era inabusit diplomatic.

– Ia uite! Cineva nu-si face temele acasa! l-am auzit zicand, in timp ce se intindea peste banca, sa traga cu ochiul la ce faceam.

Cuvintele mele au iesit apasat, asa cum se-aude o fraza batuta rapid la masina de scris:

-Eu imi fac temele acasa!

-Si-atunci ce cauti cu nasul in caietul ala de romana? continua el ridicand o spranceana. Stai calm! Promit ca n-o sa te spun profei!

Si-si duse mana dreapta pe pieptul lat, in semn de juramant. Pe fata ii aparuse un zambet siret, care nu ma linistea.

-Nu-mi fac temele! am ridicat tonul, ca sa pun capat discutiei.

Nici n-aveam de gand sa-i dezvalui curiosului ce faceam fiindca imi lasa impresia ca, dupa fiecare cuvant, m-ar fi asteptat cu o barda deasupra capului. Venise acolo sa-l gaseasca pe Victor, dar cum acesta nu era, s-a intors si-a plecat. Pan-a doua zi. A revenit – eu tot cu nasul in caiete. Coincidenta… De data asta Victor era acolo, dar tipul, al carui nume nu reusisem sa mi-l amintesc, nu ajunse imediat in spatele clasei. Dupa ce intra val-vartej, fara sa bage-n seama pe nimeni – ”tipic pentru astia de liceu”, mi-am zis, il cauta mai intai cu privirea pe Victor. Il gasi in grupul din ultima banca de la geam si porni hotarat spre el. Se-mpiedica vizual de mine, prin banca-a doua.

-Daca nici acuma nu-ti faci temele-n clasa, atunci nu stiu!

Privirea mea incruntata tinea loc de raspuns.

-Hai sa fim seriosi! Nu am vazut pe nimeni in pauze, bagat in caiete, doar daca e vorba de teme sau daca trebuie sa-nvete ca sigur l-asculta.

Parand ca nu-l bag in seama, m-am ridicat, m-am strecurat pe langa el pana la urmatoarea banca si-am deschis un alt caiet. Pe fiecare pupitru erau asezate, ca la armata, doua cate doua, caietele de tema la romana. Jobul meu, inainte de fiecare ora, era sa verific ”efectuarea completa/partiala, corecta/incorecta” a temelor la limba si literatura romana. Orice neregula era consemnata intr-un carnetel, prin liniute, ca-n clasa lui Nic-a lui Creanga. Nu urca nimeni pe calul balan, insa la cinci liniute luai un patru. Raspundeam de randul pe care stateam. Erau trei randuri – trei responsabili. Victor si-a informat amicul cu toate detaliile activitatii mele de dinaintea orelor de romana. Nu-mi convenea ca ii daduse atatea explicatii, dar macar scapasem de intrebarile tampite legate de teme. Ma indignau. Nu-mi facusem niciodata temele in  clasa!

Cand s-a sunat, tipul s-a desprins greu de colegii mei. Le gasise pe Ioana si Ana. Radeau pofticios in general, oricand, la orice, cu oricine. Erau simpatice foc! Spre iesire s-a oprit brusc din mersul lui putin cracanat, de sportiv. Drept, in picioare, asteptam pregatita atacul verbal, scotocind prin minte replici la nivelul adversarului. Adversarul meu nu spunea nimic. Privea spre mine, pe mine. Nu ma privea in fata, ci ma tintuia de la umeri in jos. Ma studia. Era jenant. Nu ma simteam confortabil sa fiu astfel evaluata de baieti. In nici un caz de el.

-De unde-i tricoul Metallica?

Intrebarea a lovit ca un fulger, iscat din seninul unei zile toride. Mi-am lasat barbia in piept si mi-am privit tricoul cu interes crescut. Ce-l uimise atat la un tricou? Nu-ntelegeam…

N-aveam timp. Doamna Stanescu intrase deja in clasa si-l privea pe tanarul intrus, dand in semn negativ din cap. Eu imi ighitisem sufletul si ramasesem impietrita in picioare.

-Noi doi trebuie sa purtam niste discutii! imi sopti el, in timp ce se indrepta rapid, in retragere, spre usa clasei.

”Ce discutii?”. ”De ce noi doi ?”. ”De ce-a-ntrebat de tricou?”

-Care este situatia efectuarii temelor pentru aceasta ora, pe randul tau? ma trezi profa.

-Nici o tema neefectuata sau incompleta!

”O fi vreun fan…”, mi-am continuat gandurile. Intrebarile mele doreau raspunsuri.