Dincolo de cand eram

Vorbise cu Jeanne la telefon, in aeroport, in timp ce astepta anuntul pentru zbor. O parte din ea, care ii dicta de multe ori sa nu piarda controlul, o determina sa ii aminteasca lui Jeanne, pentru inca o ultima data, de tabieturile lui Queue.

– Trebuie sa-i schimbi apa zilnic…

– Mais oui, mais oui! o intrerupse Jeanne cu un ton usor plictisit. Altfel nu se mai atinge de ea, je sais. Stai linistita, motanul tau nu va suferi de deshidratare.

Luise zambi la celalalt capat al convorbirii si isi continua discursul:

– … si uneori trebuie sa-l mangai si sa-i vorbesti.

– Hai! Gata! Mi-am notat toate regulile, le-am lipit de frigider, iti amintesti? Pentru cateva zile nu te mai gandi atat la ce lasi in urma, incearca sa te relaxezi! Intra intr-o bula si detaseaza-te de restul lumii. Cand te vei intoarce, toate vor fi aici asa cum le stii. Si cu putin noroc eu nu voi avea mai multe fire albe-n par din cauza telefoanelor tale tortionare.

– Bien! Ca va! Imi incredintez toate cele tie si ma straduiesc sa imi creez bula aia… n-am mai avut una de secole!

Rasera si schimbara subiectul. Jeanne si Luise erau prietene de cativa ani, dar modul in care reuseau sa comunice le facea sa para ca se cunosc inca de la inceput. De multe ori Luise se gandea cat de norocoasa este fiindca aceasta femeie aparuse in viata ei si ii ramase alaturi. ”O reala performanta!”, realiza ea, mai ales in momentele alea extreme, cand personalitatea ei vulcanica facea prapad in jur. In fata celorlalti, Luise trecea usor drept o femeie sigura pe ea, bine organizata, realista, poate prea rece. Colegii, partenerii cu care colabora, ii reprosau, in gluma sau in serios, nevoia de a detine controlul in orice situatie. De-asta Luise se obisnuise sa duca o viata ce o consuma chiar si cand dormea. De-asta nu mergea in vacante, nu lua concedii  sau pauze lungi. Mereu avea impresia ca in urma ei lumea avea sa se surpe, ca in lipsa ei va izbucni un alt razboi mondial, iar Luise nu putea sa isi permita absenta. Nu ca ar fi crezut vreo secunda ca ea ar fi avut putere sa opreasca un fenomen apocaliptic, dar simtea ca prezenta ei in cadrul actiunii este, parca, dictata divin. Si apoi era jurnalista si-asta era jobul ei, sa fie tot timpul acolo unde era sau urma sa se intample ceva.

In acest an, Jeanne reusi sa o convinga ca pana si ea avea nevoie de un moment de liniste si de singuratate, departe, undeva unde sa se rasfete pe vreo plaja exotica, sa se lase arsa, sa se sature de cocktailuri cu umbrelute. Luise forta nota la inceput si o incolti pe Jeanne cu propunerea de a i se alatura, plangandu-se ca ii va simti lipsa. Jeanne nu ceda nici in fata tentatiei de a-si face de cap impreuna, cutreierand noptile prin taverne si lenevind ca soparlele, la soare, pe nisip.

– Luise, trebuie sa faci asta singura. Ai nevoie de momentele tale cu tine. Cum te cunosc, sigur nu te vei plictisi si imi vei povesti la intoarcere despre orice intamplare si orice vei intalni.

Jeanne era la fel de incapatanata cand isi punea ceva in gand. Luise intelese in final ca nu avea de ce sa-si mai bata capul. In sine stia ca prietena ei, care o cunostea bine, avea dreptate si acesta fu unul dintre motivele care o convinse sa plece in vacanta o saptamana. Nu in Bahamas, nici in vreo alta insula renumita pentru exotism, ci undeva mai aproape, cat sa nu se desprinda de batranul continent. Alese Cadiz. Avea si plaje si linistea impusa de sub ziduri vechi de istorie. Avea povesti nespuse pe care Luise, de s-ar fi plictisit, ar fi putut porni sa le descopere. Si se afla la numai 1854 km de Paris. Orice-ar fi aparut urgent in media, Luise se putea mobiliza si, in doar trei ore, ar fi fost inapoi pe baricade, prelucrand material pentru editia de seara.