Nu are sens sa te indrepti spre locuri unde nu te asteapta nimeni sau nimic. Doar daca nu te intereseaza mai mult calatoria in sine… Recunosc, sunt dintre cei pasionati de calatorii si am impresia ca d-astia nu suntem prea multi.
Cum este sa tii atat de mult la cineva, aproape necunoscut, incat sa accepti sa ii dai drumul? Numai pentru ca stii ca are nevoie? Trecand peste ceea ce iti doresti?
Ai dori sa il pastrezi langa tine macar o viata, sa il poti face fericit, desi nu mizezi si pe fericirea ta alaturi de el. Deoarece singurul sentiment pe care te poti baza (si nici acesta suta-n suta), este cel pe care tu il oferi, nu acela pe care il poti primi. Este tot ce iti trebuie: sa dai, fara sa astepti ceva drept dar, la schimb. Asta te face fericit, pana la urma, asta e ”darul” pe care ti-l oferi singur.
Aceasta e victoria, pe care o aclami la final.
Si-atunci, cum poti renunta la victorii, cand tu insuti esti un luptator, unul ce nu isi leapada armura nici in somn?
Te imaginezi un cavaler, gata sa salvezi prizoniera din castelul cu turnuri. Ajuns in fata zidurilor castelului, nu trimiti cai troieni, ci privesti darz si naiv, pregatindu-te increzator de asediu. Domnita, in hainele ei albe fluturande in vant, sta desculta pe marginea celui mai inalt turn. Iti dai seama ca ai ajuns prea tarziu. Te-a asteptat o vreme, dar n-ai sosit si timpul ei s-a scurs. Aruncandu-se in vazduh, viseaza sa devina martira, eroina povestii. Cum ai putea sa o impiedici sa renunte la sfarsitul tragic, care i-ar aduce nemurirea in amintirea oamenilor ce au cunoscut-o?
Suntem cu totii printi si printese, cavaleri si domnite, in povesti nemuritoare nescrise.
Purtam armuri, platose, spade si valuri sub care ne-acoperim.
Umblam desculti si singuri pe marginea zidurilor.
Ajungem sa salvam sau nu pe cate cineva din turnuri.
Traim sau nu fericiti pana la adanci batraneti.
luciabordeianu 