Uneori e noiembrie

Ploua intr-una de cateva zile. ”Halal vacanta!”, mormaiau aproape toti, nemultumiti de bosumflarea vremii, care-i tinea pironiti intre camere, cantina si club. Ploua marunt, o ploaie calda si fina, care te facea sa iti dai seama ca te-ai udat doar cand iti ajungea pe piele. Si pielea ramanea mereu uda, fierbinte, alonecoasa, pe sub blugii stramti si tricourile lalai. Se usca arareori, noaptea sau in scurtele reprize in care soarele indraznea sa mai iasa de sub patura de nori. Aproape toti se ascundeau, jucau carti sau citeau, participau la intruniri plictisitoare, in care se dezbateau subiecte in concordanta cu tematicile scolare de pe parcursul unui an intreg, organizau consursuri insipide de miss si mister, karaoke pentru toti netalentatii si schitau planul excursiilor la manastiri si cetati. Mai eram cativa, carora nu ne pasa de toate astea. Pentru noi ploaia nu reprezenta nici o amenintare, nu ne temeam ca ne va dizolva trupurile ba, dimpotriva, o luasem alaturi de noi, ca pe un aliat al jocului de-a v-ati ascunselea, cand profii trebuiau sa numere pana la o suta si noi sa fugim care incotro! Ploaia ne tinea de sase: daca se oprea, insemna ca e gata cu muzica tare in club, gata cu datul din cap si gata cu racnetele, tigarile si bautura. Nu faceam excese, insa oricare dintre toate acestea, daca ar fi fost sesizate de cei pe care ii asociam cu niste ”autoritati”, ne-ar fi costat. Castigam de fiecare data jocul, astfel ca putini stiau ce se petrecea in spatele usilor din clubul pe care pusesem stapanire si il numisem rock-oteca.

Prietenii stranse si de lunga durata se legau intre cei din spatele usilor inchise, mici rebeli ce nu se mai intalnisera pana atunci dar care, asemenea muschetarilor, si-ar fi pus spada la bataie pentru oricare altul, daca vreunul ar fi fost prins. Era, in aerul pe care il respiram, o stare de nepasare si contopire, papilele intrau in contact cu primul gust dulceag al libertatii, al nesupunerii in fata legilor, scrise sau nescrise. Coboram uneori de pe terasa din scanduri a clubului, ne scoteam limbile la cer si asteptam sa ni se inunde gurile de apa. Pletele imbibate se picurau progravitational spre iarba in care ne infigeam cu tenisii, tinand picioarele incordate si piepturile curbate in sus, asemeni sculpturilor care tasneau din corabiilor medievale, cu care s-au cucerit lumi noi. Eclozam.
Greta ne descoperise sezand pe asfaltul soselei, cu picioarele atarnate in santul de scurgere de pe marginea drumului. Diana si cu mine admiram rezistenta blugilor si a bocancilor – aratau jalnic dupa atatea drumuri prin noroaie si iarba plina de apa, dupa salturi dementiale in baltile iesite in cale la orice pas, in du-te-vino-ul pe care il faceam zilnic, pana la rau si inapoi. S-a apropiat de noi zambind a satisfactie. Tinea in maini un aparat negru, mic, de care atarnau doua fire subtiri: nu era un aparat foto. De jos in sus Greta parea si mai desirat decat era in realitate, un zeu ranjind catre supusii lui, prins intr-unul din putinele momente de daruire, cand impartasea cu restul muritorilor de rand ceva din ce avea el mai de pret.
– Ce va uitati asa? Nu ati mai vazut de mult un tip bine ca mine, nu? Recunoasteti acum, ca nu va mai aude nimeni.
Greta era, intr-adevar, un tip bine, cat se putea pentru unul care se mai zbatea in pubertate. Dar ne exaspera cu narcisismul lui! Probabil doar eu si Diana mai aveam o urma de rabdare cu el, pentru ca nu il trimisesem inca in nici o gaura, vizuina sau alta cavitate. Cu siguranta Greta calculase ce sanse avea sa se lipeasca de vreo conversatie, prinse cateva priviri piezise la altii si veni tantos catre noi, adulmecand, asa cum o face un animal de prada cu mirosul vanatului, lipsa de conflict, pe care eu si Diana o emanam in jur.
Nu i-am raspuns, asa ca a gasit de cuviinta sa continuie:
– Nu ati mai vazut un walkman, nu-i asa? Ma gandeam eu. Vreti sa vedeti cum este?
Ne-a pasat cu mandrie aparatul si ne-a instalat castile in urechi: una in urechea mea stanga, cealalta in urechea dreapta a Dianei, astfel ca amundoua eram conectate la dispozitivul ce semana cu un casetofon in miniatura. A apasat butonul play si atunci ne-au invaluit viorile si pianul, apoi un tunet urmat de tobe si acorduri scurte de chitara, iar in fundal, sunetul atat de familiar al ploii.
– November rain.
L-am auzit pe Greta cu urechea dreapta, de undeva de departe. Prea de departe…
-Eu ma intind pe spate, Diana.
Si ne-am lasat simultan pe asfaltul dur, inca umed de la ultima ploaie. Cu ochii in sus, descoperind cerul printre brazi, un cer pe care il priveam altfel decat pana atunci. ”Sometimes I need some time on my own”. Si chiar asa era, stiam prea bine.  Ma nascusem, candva, pe o ploaie de noiembrie.