Eu, radical din unu

   Indiferent de locaţiile noastre de moment, temporale, geografice, istorice, fizice, spirituale, indiferent de variabilitatea lor, ramâne constantă dorinţa reîntoarcerii. În trecut, la pamântul de unde am plecat, la tribul din care am descins, către prima amintire legată de trup, spre primul dumnezeu sau zeu în care am crezut. Începutul este de preţ, o comoară pe care o purtăm fiecare pe propriile corăbii, până în ultimul port. Reîntoarcerea este constantă datorită certitudinii: vom găsi sigur ceva acolo, care să ne îndemne să continuăm, care să ne arate ca pe o hartă, că, dacă de acolo am pornit, trebuie să ne îndreptăm…într-acolo!

    Unul dintre începuturile mele porneşte de la cer şi pământ, cele două limite spaţiale pe care mi le-am stabilit într-o zi oarecare de primăvară târzie, în grădina bunicilor. Îmi alesesem, cu părere de rău, câteva zeci de victime printre firele tinere de lucernă: mă întinsesem în poziţie orizontală, strivindu-le sub greutate. Am închis ochii şi am visat la un suflet al pământului rece şi zgrumţuros , pe care, dacă-l avea, îl vedeam închis înăuntrul lui. M-am gândit: câtă vreme mă lasă să stau aşa, mă pot considera parte din el. Am deschis ochii şi m-a strivit cerul. Era parcă mai larg şi mai aproape ca niciodată. Din norii alburii, alcătuiam balauri cu unul sau mai multe capete şi feţi-frumoşi călare, cu suliţe pregătite să-i înfrunte pe viaţă şi pe moarte! Şi-atunci pământul devenea castel iar eu domniţă, o Ileană Cosânzeană cu cosiţe negre, nu ca spicul grâului. Uneori întindeam o mănă spre albastru şi mijeam privirea printre degetele răsfirate: „Dacă m-aş ridica, l-aş putea prinde de obrazul ăsta bucălat şi l-aş strânge –n pumn!” Astfel a fost începutul acela: zile calde dintr-o primăvară coaptă, când alergam pe furiş în spatele grădinii şi deveneam vrăjitorul care, doar cu un deget, putea uni cerul cu pământul.

    Din vrăjitor, m-am dat de trei ori peste cap şi m-am transformat într-un indian fără coamă de pene, cu pletele-n vânt, călărind prin praful uliţei un roib nărăvaş: toiagul din lemn al bunicului. Oare nu i-am pus gând rău nici unui cocoş? În vremea aceea, asemeni unui ultim mohican, îmi apăram tribul de cetele de „cauboi”, venite din alte lumi, pentru a distruge liniştea de sub părul cel bătrân. Părul merita apărat cu propria-mi viaţă – dădea cele mai dulci si mai zemoase roade, încă vara devreme!

    Batălia decisivă din cel de-al doilea razboi mondial se dădea in jurul casei bunicilor de la oraş, toamna, de sfinţii arhangheli. Zidurile ridicate de mâinile lui tataie erau pe-atunci ruinele părăsite ale oraşului bombardat de aviaţia inamică. Împărţiţi în două tabere, devenisem personajul colectiv negativ. Nici nu se putea altfel, atât timp cât văr΄miu purta numele unuia dintre soldaţii eroi de la „nici pe aici nu se trece”. Şi pentru că „românii” trebuiau să câştige, mă lăsam ciuruită de gloanţe până mă săturam să fiu „nemţii” şi mă aliam cu „ai noştri”. Atunci porneam mai în forţă contra „ruşilor”, chiuind şi hăhăind întru neliniştea morţilor aţipiţi în cimitirele aliniate în capătul străzii: evreiesc, nemţesc, românesc, turcesc.

    Mai târziu am predat armele: războaiele ucid. „Voi pleca departe!” , îmi spuneam de la fereastră. „Să descopăr secretele lumii!” si abuream cu răsuflarea geamul îngheţat de crivăţul de afară, ca să pot trasa pe harta volatilă, cărări efemere. Eram expeditorul, exploratorul, descoperitorul, conducând o echipă de cercetaşi curajoşi , încrezători. Cu picioarele îndesate până la genunchi în zăpada de pe faleză, şedeam concentraţi pe banca bocnă, ca într-un amfiteatru academic de gheaţă, privind dincolo, peste apele Dunării.

 – Vom pleca de aici: trecem cu bacul dincolo.

 – Mai bine cu-o barcă din lemn, cu pescarii!

 – Nu vom găsi niciunul care să ne treacă cu barca. Or să ne-njure şi-or să ne trimită la casele noastre…

 – Sau poate vor chema poliţia!

 – Le vom spune că mergem în expediţie.

 – Şi dacă ne întreabă ce căutăm?

 – E secret! Altfel ar ştii toată lumea şi ar porni toţi în expediţii!

 – Crezi?

 – Pornim la primăvară, când se topesc zăpezile, când se domolesc apele şi se usucă drumurile.

 – Ne trebuie multe: bocanci, cazmale, rucsace, corturi, provizii…

 – Ai tăi te lasă să pleci?

 – Nu le-am spus nimic.

 – Aveţi timp până se topeşte zăpada.

 – Mama a zis că, dacă tot vreau să plecăm într-o expediţie, să luam un adult cu noi.

 – Pe profu de sport!

 – Neeh! Ar strica toată distracţia şi aventura…

    Dar când s-au scurs streşinile, când soarele a topit şi ultimele zăpezi ghemuite în colţuri umbrite de stradă, când apele s-au liniştit şi s-au lărgit cu dăruire peste maluri, eu mă regăseam în bucătăria mamei. A mamei , fiindcă ea era amazoana care ştia să mânuiască cu dibăcie toate armele: furculiţe, polonice, crătiţi cu capace. Uneori, asistam contemplativ la demonstraţii, în tăcere, pentru că nu doream să intervin în universul ei. Căram după mine vreun manual, pretinzând o sete acută de cunoaştere, mă afundam cu nasul între foile groase şi-i spionam mişcările calculate precis. Alteori îmi extindeam cunoştinţele asimilate din temele şi lecţiile gata terminate, mâzgălind, pe foile de la mijlocul caietului, natură fixă: ibricul de cafea şi vecinul său mărul, vaza transparentă cu frezii şi petalele leşinate alături. Foile de la mijlocul caietului se rupeau cel mai uşor şi dispăreau casate de mâinile mele. Mama nu trebuia să ştie ce geniu al artei plastice se pierdea la clasa de limbi străine intensiv. Iar eu nu am vrut niciodată la Arte.

    A fost şi-o zi când, jucăndu-mă cu creionul, n-am mai găsit nimic interesant în natura moartă din bucătărie. Rozând în dinţi radiera din capătul creionului, mă gândeam aşa că… natura îmi plăcea, dar că „moartă” îmi stârnea o opoziţie. Opoziţia m-a dus la antonime şi antonimia a născut cuvântul „viaţă”. „Să fie viaţă şi natură, atunci!”, m-am îndemnat. Cu guma roasă, creionul a zbughit-o pe foile din caietul de română şi a patinat nestăvilit pe albul de gheaţă al dungilor dictando.

 – Ce faci acolo? m-a întrebat amazoana, rupând în două liniştea căscată între noi.

 – Am scris o poezie despre un pui de căprioară şi mama lui. Dar ăsta nu păţeşte nimic rău. Nici el, nici căprioara. Ajunge un cerb frumos cu coarne înalte şi ascuţite, un rege al cerbilor.

    Mama m-a pus s-o citesc, dar nu am facut-o. Era prea lungă şi dacă vroia să afle povestea vieţii cerbului, nu avea decât s-o citească singură!

   Iar Ion era un ţăran. Ana, la fel. Ţăranii mei mergeau primăvara la semănat, vara la prăşit porumb şi vie, la irigat, iar toamna la cules. Ion nu avea ce prăşi, aşa că viaţa lui de ţăran nu avea nici un sens. Ana avea atât pământ, că nu-l putea prăşi singură! Se pare că nici lui Rebreanu nu-i plăcea natura moarta fiindcă, din creionul lui, a dat un sens vieţii de ţăran a lui Ion, în ziua în care acesta a cunoscut-o pe Ana.

   Clasa de limbi străine intensiv aproape aţipise în timp ce le povesteam o zi la ţară, când lumea se trezeşte de noapte şi înhamă caii – dacă-i are, pornind în hurducăit de roţi spre câmpii. Însă nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi acasă, în tabăra de concentrare a mamei, unde se reunise o parte din garnizoana familiei. Bătălia verbală era între amazoană si unchiul cu mătuşa mea. Nu se luptau pentru pământ, cum făcuse Ion, cu preţul vieţii; nici din iubire, cum plătise Ion cu moartea. Dar cuvintele lor gravitau, ca musculiţele beţive, în jurul acestei teme:

 – Ce-a scris?

 – O compunere despre ţărani.

 – Şi de ce eşti aşa de agitată?

 – Am vorbit cu doamna Stănescu, care m-a întrebat dacă am ajutat-o la temă. Nu înţelegeam de ce mă întreabă asta.

 – Păi, de ce?

 – Fiindcă a făcut o paralelă între „Ion” şi viaţa ţăranilor din zilele noastre.

 – Romanul „Ion”?

 – Da.

 – De unde ştie de „Ion”? Abia la liceu îl fac.

 – Habar nu am. Mi-a zis că l-a citit în vară.

 – Şi tu ai văzut ce a scris?

 – Da, dar nu am avut timp să citesc. Are vreo doisprezece foi.

 – Câât? Adu caietul că citesc eu!

   Caietul l-am pierdut demult. O piesă importantă din dezbaterea asupra „viitorului acestui copil!”. Dar cine mai păstrează în casă caietele de română „de teme”, dintr-a cincea?

Am urmat eu împotriva lor. Viaţa împotriva morţii. Focul împotriva apei. Negrii împotriva albilor, ceea ce duce la libertate împotriva opresiunii. Evreii împotriva nemţilor, ceea ce duce la adevăr împotriva minciunii şi unire împotriva ignoranţei. Atât de multe cuvinte!

    Aveam un carnet. Nu, nu scriam. Înjuram într-una, fără virgulă, fără punct, fără semnul exclamării. Era o înjurătură continuă, trecând de pe-o pagină pe alta, într-o îmbârligătură hieroglifică, din care nici eu nu mai înţelegeam nimic la a doua citire. Dar cine dorea să înţeleagă ceva? Mai bine aşa, în caz că pica în mâinile inamicilor compuşi din mama, tata, sor΄mea, mă izbăveam. Totuşi , mă gândisem odată să folosesc unul din alfabetele inventate în vremea marilor expediţii. Le născocisem ca să putem comunica cu toţi membrii, chiar şi în timpul orelor, prin bileţele minuscule. Hârtiile împăturite cu migală precum răvaşele, zburau peste bănci ca nişte fluturi albi de noapte, orbecăind după lumină. Nu întotdeauna picau la ţintă. Aşa că am folosit Morse. La început. Până au ajuns treizeci şi şase de capete să descifreze codul. Atunci am făcut o adunare secretă ad hoc, intr-o pauză, în curtea şcolii. Am hotărât să folosim „alfabetul Dan”. Dan era unul dintre noi. Îl chema de fapt Valentin, dar noi toţi îi ziceam Dan. Cu „alfabeul Dan” nu am mai pierdut informaţii în mâinile spionilor din clasă.

    Pentru carnetul cu înjurături, alfabetul lui Dan era o procedură prea costisitoare, comparativ cu valoarea informaţiilor înscrise: pierdeam prea mult timp ca să codific cuvinte ce nu semnificau nimic altceva decât urletul meu contra a ceea ce îmi părea urât în lume. După o vreme, genul acela de manifest a pierdut din interesul pe care i-l acordam şi s-a transformat, precum o fac omizile în viaţa de zi cu zi, atunci când peste o noapte se leapădă de trecut şi-şi iau aripi cu care zboară spre înalt. Primele mele aripi erau „Când te văd aşa cum eşti”, „Iubitului meu, Sirius”.

   Lui Sirius îi plăceau poeziile şi să glumească: mă punea să-i promit că nu-l voi da uitării nici când voi deveni o mare scriitoare. Alături de el, pe-o bancă, priveam Mureşul alergând spre câmpiile bănăţene şi nu înţelegeam despre ce uitare vorbeşte. Şi când să ajung o mare scriitoare? Eram într-a zecea la real.

 28.02.2012

Publicat balinferi’s blog,  1 martie 2010