Jos hibernarea!

   Primul demers investigativ. Prima incursiune in teren. Am pornit sa cunosc lumea de dincolo de cearsaf, de dincolo de zidul protector format de parinti , unchi, matusi si restul grupului , care-si petrecea concediul de vara la Marea Neagra. Nisipul imi frigea talpile si m-am indreptat spre umbra copacilor de pe marginea plajei. Nu mai stiu ce erau: plopi, salcii. Am descoperit acolo asfaltul racit. Am tinut drumul drept inainte, firesc. Am intalnit un om. Care era sofer. Ca avea o masina cu cabina mare, verde. Omul s-a facut mic, cat mine, si a inceput sa-mi puna intrebari, pe nerasuflate. Eu il priveam analitic. Ceva il speriase tare de tot, pentru ca facuse ochii mari si gesticula agitat. Mi se parea pierdut. Si-atunci l-am luat de mana, fara sa scot vreun cuvant. L-am condus catre cearsaful alb, unde erau toti ai mei, ca intr-o cetate, in care, oricine intra, era in siguranta. Cei din cetate, l-au primit ca pe un sfant.

   Toata lumea avea de facut compuneri cu anotimpurile. Daca era toamna, se numeau ‘’Toamna’’, ‘’La cules’’, ‘’Din nou la scoala’’. Daca era iarna, mai aveam cateva alternative hazlii: ‘’La sanius’’, Ninsoarea’’, ‘’Omul de zapada’’. Primavara venea cu ‘’Ghiocelul’’, ‘’Ziua mamei’’, ‘’S-au intors pasarile calatoare’’. Vara era cel mai tare anotimp: nu trebuia sa o compunem in nici un fel, trebuia doar sa o traim si s-o descompunem in cat mai multe amintiri.

Se trasasera concluzii: ‘’Toamna se culeg roadele pamantului’’, ‘’Pasarile calatoare pleaca spre tarile calde’’. ‘’Iarna si-a asternut mantia alba peste campie’’, ‘’afara ninge si noi facem bucurosi oameni de zapada’’.  ‘’Primavara toti copacii infloresc’’, ‘’taranii ies pe camp sa are ogoarele si sa semene’’. Erau aceleasi, de fiecare data. Se repetau plictisitor si enervant. Toti elevii stiau cu ce se mananca toamna, iarna, primavara iar eu ma framantam in banca a doua de la geam, rozand varfurile cozilor impletite de mama, cautand dupa alternative de prezentare a ‘’subiectelor’’. Sau cum li se mai spune… alte unghiuri de abordare, care sa capteze atentia publicului meu tinta: Clasa a III-a A.

 ‘’Fuck the authorities!’’ Blugii stramti, pentru care ma invidiaza macar jumate din rockeritele din oras,  care starnesc senzatii hard si heavy rockerilor cu care atarnam ‘’pe la pietre’’, in fata primariei municipiului, arata ca descopar o noua dimensiune a limbii romane: a injura este inaltator! Mai ales dac-o faci in scris. Din scarba se nasc poeziile, ideile, visele.

   E septembrie ’96. La sediul viitoarei reviste eu doar astept, sunt spectator, neinvitat la masa ‘’sedintei de redactie’’. Discutiile sunt aprinse, fiecare pune suflet si incearca sa isi impuna ideile originale in fata celorlalti si mai ales a profei de jurna de la palatu’ copiilor. Nu se decide viitorul tarii sau al lumii, doar ‘’politica redactionala’’, denumirea ‘’produsului de presa’’, componenta echipei de redactie. Mdea! Eu doar astept, in continuare, ca toate astea sa ia sfarsit si sa ne tintim spre o terasa din centru. Ca e vineri si urmeaza weekendul!

   Ies din mine cuvinte peste cuvinte: ‘’Nu e de prima pagina, nu-i interesaza decat pe…’’ , ‘’Mai bine bagati ceva despre… ar citi toti tinerii’’, ‘’Impartiti continutul pe categorii, asa prindeti mai multe subiecte diferite, creati diversitate’’, ‘’Daca e veselie si e multa culoare, seamana cu un curcubeu…’’.

Berea de pe terasa ajung s-o beau  fiind redactor sef la Rocvaiv. Si Press, ca suntem din presa scrisa.

   De la Leu, pe langa Cotroceni, in jos, dupa Universitate, Opera si Drept, pe bulevardul reginei, Luci ma taraste pana pe-o banca-n Cismigiu. Arat si ma simt ca un cadavru. Efectul dusului de azidimineata s-a estompat undeva intre etajul sase si parterul de la Telecomunicatii, in orele de asteptare: o data sa-mi intre pe card banii trimisi de-acasa si inca o data sa intru la oral. Oralul asta e un examen la care se perinda vreo noua sute de candidati, printre care, al nu stiu catalea-s eu. Am avut impresia ca in tara noastra nu-s multi cu litera A si ca eu, cu litera B, o sa scap de dimineata. Asa ca am pornit din Berceni odata cu toata clasa muncitoare, investind ultimii lei in bilete pentru mijloacele de transport, ca sa ajung sa ma vad pe lista-n coada ei, pe la 19. Nu m-a amuzat nici replica lui Luci, clasica, despre cei din urma, care ajung sa fie primii.

   Si nu imi vine sa cedez in fata oboselii, a foamei , insa corpul meu, hranit acum cateva ore cu merdenele, nu ma mai asculta, se incapatzaneaza sa ramana lenes, pe banca, la umbra. ‘’Ce bine-ar fi sa pot da oralul aici!’’, visez. Fumam o tigare la posta, cu pofta. Nu mai tin cont nici de faptul ca Luci baleste filtrul si ca n-am chef sa imi amestec saliva cu a lui. Si ma rog in felul meu, sa nu fie ultima, dar nu-l intreb.

   Luci sade-n coltul bancii, ca un mosneag barbos, meditativ. Cuvintele nu isi au rostul aici, ma lasa cu gandurile mele. Dar gandurile mele , m-au parasit, au falfait dezertoare in sus, printre crengile si frunzele care-mi tin adapost. Si eu le tot caut cu ochii deschisi. Nu mai e timp.

Tasnesc de pe banca. Parca-i  dimineata, parca-am baut o cana zdravana cu cafea, parca-am citit un ziar c-un editorial, care mi-a scos un zambet in coltul gurii. Parca Luci e mai batran cu o suta de ani iar eu parca-acum m-am nascut!

   Iesind de la oral, il ametesc pe Luci cu povestea pe care le-am trantit-o astora din comisia de examinare, despre cum am ajutat la prinderea unui hot, la malul marii. Luci se amuza ca i-am convins pe toti ca, la un metru si jumatate, am reusit sa-l prind. ‘’Sa-l prind in poza, mah! Cum altfel? Doar nu ai impresia ca l-am prins de ceafa si ca l-am doborat la pamant?’’. Pe hot l-am tras in poza si politia locala s-a ocupat de ceafa lui. Mai conteaza ca inca mai port blugii din liceu, aia scrisi cu markeru’?

   Cilibia, Buzau. E 21 si-un sfert. Inteleg de la un sportiv pletos de langa mine, care vorbeste cu taica-su ‘ la telefon, ca trenul trebuia sa fi fost deja in Buzau. Ne-am oprit la cativa km est fata de gara, in camp. Curiozitatea incepe sa agite calatorii, majoritatea studenti de capitala. Probabil isi amintesc ceva din breaking news-urile tv de acum o saptamana, cu amaratii aia din Buzau, care racaiau prin nameti sa iasa afara din case. Dupa si jumate, vagonul devine un du-te vino, se vorbeste la telefon in draci: ‘’Va rog sa anulati comanda la taxi, suntem blocati cu trenul. Nu stiu cand ajunge’’ . ‘’Alo? M-auzi?! Pai nu ne-a zis nimeni nimic. Daca ramanem blocati, vorbeste cu ala cu masina sa vina sa ma ia din Cilibia! Ai inteles? Te anunt. Alo?!’’ ,  ‘’Fataaa! Mi-a zis tata ca a sunat la gara: avem 50 de minute intarziere!’’.

   Ma ridic sa fumez o tigare. E interzis, dar in mijlocu’ zapezii merge sa trag un fum la gura vagonului. Afara nu ninge. E frig de te taie la oase! Trec cinci lucratori de la dezapezire, bolborosind nedeslusit. Dupa cinci minute ii vad trecand inapoi doar pe trei dintre ei. Ii urmeaza un tren, din directia opusa. Brasov – Galati. ‘’Pfiu! Se circula!’’, imi zic. Nasul ne arunca  in treacat  hot news: mai stam cinci minute, mai trece un tren si dupa aceea plecam. Imi fac un calcul rapid, in gand: 22 si 30 plus 50 inseamna 23 si 20. ‘’La naiba!’’. Dau un sms. Sun si ma asigur:  metroul nu mai circula la ora aia. Trebuie sa ajung in centrul Bucurestiului, intre Universitatii si Romana, pe o strada care-mi suna foarte cunoscut. Nu datorita numelui, ci pentru ca ma duce cu gandul la o casa, unde ne strangeam in anul I, la un coleg de grupa. Baute, muzica, discutii, idealuri. Insa au trecut multi ani de atunci si cele doua adrese nu au nici o legatura intre ele. Voi lua un taxi. Atipesc. Ma trezesc si dau cu ochii de pasajul de la Basarab. Am ajuns si-ar trebui sa ma lepad de calmul ardelenesc, care s-a agatat nefiresc de mine , de-o vreme buna. Incerc sa vibrez asemeni celorlalti calatori coborati din tren, ma strecor, ajut o tanti in varsta sa se dea jos cu toate papornitele, merg pe stanga, ca-i mai liber. Trag de-un troler, de care as vrea sa ma scap, imi caut telefonul, formez un numar, ridic si fixez  pe dupa ureche cercelul exagerat de mare, tin telefonul cu umarul. Unede-s tigarile? Caut bricheta. Scap telefonul pe dalele uzi – noroioase. Pauza!

   In fata garii e plin de popor, strans ciorchine in coltul stang al iesirii de la coloane. Fumez, sun si-mi anunt sosirea. De-aici e simplu – un taxi si gata. Imi savurez linistita tigarea, cu manecile de la geaca trase ca manusile, peste degete, sa-mi tina de cald. Raspund cu cativa de ‘’nu’’ glaciari unor taximetristi iesiti la produs. Adevaratele negocieri se duc in coltul din stanga. Ma indrept cu curaj, in zona plina de actiune: taxiurile vin unul dupa altul, blocheaza uneori circulatia. Noii sositi in capitala ataca la portiere. Geamurile se lasa lent, un minut, apoi se ridica. Taximetristii nu sunt de acord cu traseul, calatorii cu tariful. Ghinionistii bat in retragere si ataca disperati pe urmatorul care parcheaza. Privesc cu gura cascata spectacolul, care ma duce cu gandul la o scena gen aia din Preety Woman, cand Righard Gere a agatat-o pe Julia Roberts. Ma urc pe un maldar de zapada stransa langa statia de autobuz. Am vedere in toate directiile. Degeaba. Nu reusesc sa intru in ritmul alert cu care se aleg clientii. Formez in nestire numere mai lungi si mai scurte de firme de taxi, tot ce prind de pe capote. O singura cucuoana raspunde si-mi taie plictisita comanda: ‘’Nu am nimic in zona!’’. Pe fata am un zambet cat gara de mare. E misto in Bucuresti! Prind tupeul autohton si-mi fac rost de sofer!

   Masina aluneca fara graba pe strazi. Eu am intarziat de mult si ma oftic ca am ratat, fara vina proprie, punctualitatea. La stanga, la dreapta. Recunosc Victoriei. La semafor deslusesc pe-un colt de bloc, C.A. Rosetti. In apartamente mai sunt aprinse lumini si ma intreb cat costa unul pe-aici si cine-s oamenii care locuiesc in ele…

   Dupa ce traversam ‘’Magheru’’, primul semafor, al doilea. Aici trebuie sa fie. Din cauza zapezii lasate pe marginea soselei si peste trotuar, am oprit in capatul strazii.  Drumul inapoi il fac pe jos, cu ultime indicatii in telefon. O poarta din lemn, deschisa, ultimul etaj. Urc spirala scarilor de cateva ori, fara sa numar etajele. Raceala scarii ma duce cu gandul la filme frantuzesti cu cladiri vechi si la tunele in bezna, unde conteaza doar ca la capat gasesti lumina si iesirea. La ultimul etaj m-asteapta o usa deschisa si dincolo de prag, multa caldura –  inghetasem facand trotuarul.

   Pasesc in casa si Vlad rade brusc, aproape in acelasi timp cu mine. Parca ne miram amandoi de moment: eu ca am ajuns pana aici, el ca am venit. Tot aia! Ne dam mainile si facem cunostinta, live, altfel decat online. Dupa ce ma-nvart in cautarea unui loc unde sa imi trantesc bagajul si imi prind geaca peste restul gecilor din cuier, il urmez in camera. Doua fotolii, o masuta pe mijloc, alta pe post de birou, langa fereastra.  Tablouri. Multe tablouri  – sunt ale unei tipe careia ii va lua un interviu. La fereastra nu sunt perdele. Privesc pe geam, in strada  si incerc sa imi gasesc locul. E firesc si totodata neobisnuit sa ma aflu aici. Parca as cauta indicii pentru o investigatie aflata in plina desfasurare.

   Am adus cu mine o sticla de vodka, sa nu vin cu mana goala. In plus, langa un pahar, cuvintele aluneca mai usor. Dar nici unul n-avem chef de betie, doar ‘’cinstim’’ intalnirea. Vlad culege doua pahare dintr-o cutie de carton si se-ntoarce cu ele la masa de lucru, plina de martisoare. ‘’Erau ok si astea’’, ma trezesc zicand dupa ce descopar langa piciorul mesei un turn de pahare de unica folosinta. Fac cartile . Amestec vodka si sucul donat de gazda, fara sa calculez proportiile. Dupa primele inghitituri, ma ridica sa facem turul casei. Uitasem acest amanunt protocolar. Din hol, prima usa in stanga – ‘’Aici este dormitorul. Vor fi birouri, pentru cei care vor sa aiba un birou sa scrie’’. In dreapta, o alta camera cu stalp pe mijloc. Pe-aceasta mi-o aduc aminte din poze, cu tot cu canapea. Aici isi va muta dormitorul. Mie-mi plac camerele cu stalpi pe mijloc. Din bucatarie, trecem spre camere mici si ascunse in spatele altor usi. Ma simt ca un copil intr-un castel cu incaperi de taina. Intr-o camera ingusta va fi biroul lui, in cealalta, un atelier. La prima vedere, ma gandesc la cat de mult mai e de lucru, dar la o tigare trasa in bucataria rece, aflu ca aceasta casa statea sa se darame, cand proprietarul a inceput sa o renoveze. In conluzie, aprieciez fiecare portiune de tencuiala vopsita si fiecare termopan, care nu lasa zapada de afara sa  dea navala peste noi.

   Intru alaturi de Vlad pe ‘’linia de productie’’. Nu le am cu lucrul manual si in plus, ma impiedic la fiecare miscare in unghiile lungi cu stelute din gel. Nu am ajuns saptamana asta sa imi fac manichiura. Vlad, in schimb, aluneca cu markerul peste cartoanele decupate din bibliorafturi, precum o balerina din vechea scoala ruseasca. Noaptea se desfasoara fara breaking news si senzatii(onal). Orele curg in acelasi sens, al acelor de ceasornic. Vlad sparge seminte ca sa isi hraneasca inspiratia. Din miejii de seminte arse, nasc idei, pe care le insira pe hartie. E despre a alege sa scrii liber si despre stilul de viata care rezulta. Imi explica despre cum e sa traiesti ca un sobolan, daca-i necesar, pentru a-ti mentine pozitia. Suna cunoscut. In anu’ intai de jurnalistica, pe cand n-aveam unde sa dorm – ca nu ma alesesem cu cazare si nici spaga nu impartisem prin camine, profa de tehnici de redactare in presa scrisa, mi-a zis ca e alegerea mea cat de important e pentru mine sa vin la cursuri. Ca as putea sa dorm si-n gara, daca asta e singura solutie, asa cum a facut-o ea, prin ’96. Nu bag mana-n foc ca ma pricep sa aleg solutiile cele mai bune, insa nu am ajuns sa dorm in Gara de Nord, ci sa fac trasee intre gara din Brasov si cea din Bucuresti. Credeam ca asa am parte de mai mult ‘’live’’  si-ntotdeauna mi-a placut sa privesc muntii. Nu am ajuns nici sa fac jurnalism, dar asta e alta poveste. Probabil ca, daca mi-as fi gasit vreun culcus prin Gara de Nord, acum as fi avut codita subtire si par pe spate. Iar Vlad nu ar mai fi cautat imagini cu sobolani pe net, pentru prezentarea lui, ci m-ar fi tras pe mine-n poza.

   Dupa cinci martisoare cu ‘’Pisi, vine primavera!’’, doua ‘’felicitari’’ cu refulari de genu’ ‘’Jos hibernarea!’, lipita pe o carte de joc cu un urs polar, sau ‘’Pacalici! Vino si tu in tara asta, pentru ca sa fie…mai buna!’’ – din cuvinte ciopartite,  maxim cinci tigari stinse-ntr-o scrumiera enorma (care-o fi fost ibric de cafea, intr-o viata anterioara), mi-am anuntat iesirea din schimbul trei.

   In dormitorul aflat intre lumina chioara din strada si cea de pe hol, stateam cu ochii lipiti de geamurile inghitite de zapada. Dar inauntru era cald si barlogul lui urs-ulean, moale si pufos ca o blana. Am adormit.