luciabordeianu

In sapte zile, Gupa a reusit: sa ma invete ”arta” sarutului, cum sa refuz, determinata, invitatia la o partida de sex protejat, sa se indragosteasca de Tina, o bucuresteanca raraita, suficient de diplomata cat sa-l lepede gen ”no hard feelings, babe”, sa o prinda in plasa pe Ralu. Si nu concuram la jocurile olimpice.
In plus, eu am asimilat notiuni noi, ca de exemplu: indiferent de constitutia fizica, pot da cu pumnul, avand efect. Dupa contact, cat timp a fost ametit si surprins de lovitura mea spontana, lui Gupa i-a parut rau ca imi aratase, cu ceva timp in urma, punctele slabe unde ar trebui sa tintesc, cum sa imi asez degetele in palma pentru a construi pumnul, astfel incat sa nu ma ranesc, pozitionarea corpului gata de atac. Cel mai important: neve-ul, care aproape garanta reusita. Recunosc, nu m-am gandit nici o secunda la teorie, atunci cand, in mijlocul discotecii in aer liber, l-am vazut pe Gupa dansand cu Tina ”la sentiment”, el, care nu dansa niciodata. Impunsa din spate de lantul infinit de stramosi tribali, atacul a fost masura prompta de umilire si reducere la tacere a inamicului. Pumnul s-a lipit in stanga jos, intre barbie si obraz. Pe mine sigur nu m-a durut deloc. Sangele nu doar imi curgea. Tresalta, nemaiincapand in vene, artere si capilare, gadilandu-mi epiderma intr-un mod placut, pana aproape de extaz.
Am facut pace. Am incheiat un pact verbal, un armistitiu in urma caruia nici unul dintre noi nu castiga si nu pierdea razboiul. Din cand in cand, totusi, natura noastra martiala depasea limitele si ajungeam sa ne contram, fie doar din priviri sau gesturi, fie din cuvinte.

Si-acum, desi nu ne-am mai intalnit de mult, daca ne-am regasi la o cafea, Gupa si cu mine ne-am impunge mai intai cu baionetele, abia dupa aceea ne-am intreba de sanatate. Toate acestea le-am pastrat. Tina s-a pierdut undeva in acea vara, in urma noastra. Ralu, pe care Gupa a purtat-o dupa el o vreme la intalnirile de weekend, cand ne strangeam multi in jurul meselor de pe terasa continental, s-a desprins in liniste. Dupa anul acela, am ramas cu certitudinea ca nu sunt pui de dac, ca stramosii mei nu au urmat sirul istoric, drept, al romanizarii. Nimic din mine nu aduce a liniste, a statornicie. Nu ma vad umbland cu turmele pe pasunile mioritice si intorcandu-ma la bordei pe inserat. Nu ma vad dornic de a ramane aici doar pentru ca de aici ma trag. Sangele, care imi alerga prin vene cand l-am pocnit pe Gupa, ma face sa cred ca ai mei erau cel putin romani. Prea imi place sa zburd pe coclauri, prea mult visez la cucerirea lumilor, prea ma avant in lupte netinand cont de rani sau alt gen de pierderi!
Pe la noua ani, circula in clasa noastra un zvon, dupa orele de istorie: cine are taietura de la lobul urechii mai larga, e din dac. Cine o are ingusta, e din roman. Asfel, ne umpleam pauzele studiindu-ne unii altora urechile, atat stanga cat si dreapta, ca analiza sa fie completa si corecta. Mi-am asteptat rezultatul cu emotie.
– Esti din roman! Au strigat mai multi verdictul.

Ploua intr-una de cateva zile. ”Halal vacanta!”, mormaiau aproape toti, nemultumiti de bosumflarea vremii, care-i tinea pironiti intre camere, cantina si club. Ploua marunt, o ploaie calda si fina, care te facea sa iti dai seama ca te-ai udat doar cand iti ajungea pe piele. Si pielea ramanea mereu uda, fierbinte, alonecoasa, pe sub blugii stramti si tricourile lalai. Se usca arareori, noaptea sau in scurtele reprize in care soarele indraznea sa mai iasa de sub patura de nori. Aproape toti se ascundeau, jucau carti sau citeau, participau la intruniri plictisitoare, in care se dezbateau subiecte in concordanta cu tematicile scolare de pe parcursul unui an intreg, organizau consursuri insipide de miss si mister, karaoke pentru toti netalentatii si schitau planul excursiilor la manastiri si cetati. Mai eram cativa, carora nu ne pasa de toate astea. Pentru noi ploaia nu reprezenta nici o amenintare, nu ne temeam ca ne va dizolva trupurile ba, dimpotriva, o luasem alaturi de noi, ca pe un aliat al jocului de-a v-ati ascunselea, cand profii trebuiau sa numere pana la o suta si noi sa fugim care incotro! Ploaia ne tinea de sase: daca se oprea, insemna ca e gata cu muzica tare in club, gata cu datul din cap si gata cu racnetele, tigarile si bautura. Nu faceam excese, insa oricare dintre toate acestea, daca ar fi fost sesizate de cei pe care ii asociam cu niste ”autoritati”, ne-ar fi costat. Castigam de fiecare data jocul, astfel ca putini stiau ce se petrecea in spatele usilor din clubul pe care pusesem stapanire si il numisem rock-oteca.

Prietenii stranse si de lunga durata se legau intre cei din spatele usilor inchise, mici rebeli ce nu se mai intalnisera pana atunci dar care, asemenea muschetarilor, si-ar fi pus spada la bataie pentru oricare altul, daca vreunul ar fi fost prins. Era, in aerul pe care il respiram, o stare de nepasare si contopire, papilele intrau in contact cu primul gust dulceag al libertatii, al nesupunerii in fata legilor, scrise sau nescrise. Coboram uneori de pe terasa din scanduri a clubului, ne scoteam limbile la cer si asteptam sa ni se inunde gurile de apa. Pletele imbibate se picurau progravitational spre iarba in care ne infigeam cu tenisii, tinand picioarele incordate si piepturile curbate in sus, asemeni sculpturilor care tasneau din corabiilor medievale, cu care s-au cucerit lumi noi. Eclozam.
Greta ne descoperise sezand pe asfaltul soselei, cu picioarele atarnate in santul de scurgere de pe marginea drumului. Diana si cu mine admiram rezistenta blugilor si a bocancilor – aratau jalnic dupa atatea drumuri prin noroaie si iarba plina de apa, dupa salturi dementiale in baltile iesite in cale la orice pas, in du-te-vino-ul pe care il faceam zilnic, pana la rau si inapoi. S-a apropiat de noi zambind a satisfactie. Tinea in maini un aparat negru, mic, de care atarnau doua fire subtiri: nu era un aparat foto. De jos in sus Greta parea si mai desirat decat era in realitate, un zeu ranjind catre supusii lui, prins intr-unul din putinele momente de daruire, cand impartasea cu restul muritorilor de rand ceva din ce avea el mai de pret.
– Ce va uitati asa? Nu ati mai vazut de mult un tip bine ca mine, nu? Recunoasteti acum, ca nu va mai aude nimeni.
Greta era, intr-adevar, un tip bine, cat se putea pentru unul care se mai zbatea in pubertate. Dar ne exaspera cu narcisismul lui! Probabil doar eu si Diana mai aveam o urma de rabdare cu el, pentru ca nu il trimisesem inca in nici o gaura, vizuina sau alta cavitate. Cu siguranta Greta calculase ce sanse avea sa se lipeasca de vreo conversatie, prinse cateva priviri piezise la altii si veni tantos catre noi, adulmecand, asa cum o face un animal de prada cu mirosul vanatului, lipsa de conflict, pe care eu si Diana o emanam in jur.
Nu i-am raspuns, asa ca a gasit de cuviinta sa continuie:
– Nu ati mai vazut un walkman, nu-i asa? Ma gandeam eu. Vreti sa vedeti cum este?
Ne-a pasat cu mandrie aparatul si ne-a instalat castile in urechi: una in urechea mea stanga, cealalta in urechea dreapta a Dianei, astfel ca amundoua eram conectate la dispozitivul ce semana cu un casetofon in miniatura. A apasat butonul play si atunci ne-au invaluit viorile si pianul, apoi un tunet urmat de tobe si acorduri scurte de chitara, iar in fundal, sunetul atat de familiar al ploii.
– November rain.
L-am auzit pe Greta cu urechea dreapta, de undeva de departe. Prea de departe…
-Eu ma intind pe spate, Diana.
Si ne-am lasat simultan pe asfaltul dur, inca umed de la ultima ploaie. Cu ochii in sus, descoperind cerul printre brazi, un cer pe care il priveam altfel decat pana atunci. ”Sometimes I need some time on my own”. Si chiar asa era, stiam prea bine.  Ma nascusem, candva, pe o ploaie de noiembrie.

Vorbim intr-o engleza. El nu stie romana, eu nu cunosc limba maghiara. In centrul medieval al unui oras din mijlocul Romaniei, pe o terasa aglomerata, bem cafeaua. Dimineata de primavara. Caldura sacaitoare. Atmosfera incarcata de voci galagioase. La mesele din jur: italiana, germana, din nou engleza si romana, bineinteles. Cativa stropi au sarit, din ceasca mea, pe masa de lemn. Lichidul cazut pe lemnul ingalbenit traseaza pe chipul lui un zambet strengar. Il privesc si las sa ma cucereasca aceasta atitudine de genul “no problems, man” – cum ar spune americanii. Si chiar asa sta, rezemat de spatarul scaunului, cu picioarele relaxate, bratele incrucisate lenes peste piept. Daca ar fi avut grai, jeans-ii largi si T-shirt-ul ar fi zis, la randul lor, ” e O.K.”. El este Aron. S-a nascut in Harghita acum 26 de ani. Prin anii ’80 familia lui a plecat in Vest, nu ca sa caute aur, ci din cauza tratamentelor comuniste aplicate tatalui sau. Profesorul refuza sa vorbeasca despre o istorie “facuta” si, dupa arestari si eliberari repetate, au decis sa fuga din tara. “Ultima manifestare anti-regim a tatalui meu a fost decisiva”, mi-a zis el odata. “La o intrunire unde participa stuf militar din URSS, tatal meu a luat cuvantul si a intrebat de ce Rusia a luat Basarabia Romaniei. A fost arestat cateva zile si, cand i-au dat drumul, l-au lasat sa inteleaga ca trebuie sa dispara.” Au trait un an de zile intr-o tabara de refugiati din Austria, apoi s-au stabilit la New York.

Nu stiu cat de real este “visul american”, insa stiu ca Aron a cunoscut mizeria si intoleranta. Mi-a povestit despre apartamente pline de gandaci si despre incaierarile zilnice de la scoala. Alaturi de cativa baieti de culoare, era tinta violentelor. Mi-a povestit si despre cadourile parintilor de Craciun. Stia ca sunt de la Serviciile Sociale, fiindca parintii nu isi permiteau sa arunce banii pe jucarii. “Poate America are un vis al ei, daca esti increzator.” Aron a inteles ca trebuie sa lupte de doua ori mai mult ca sa reuseasca: mergea la cursuri si lucra in acelasi timp. Acum familia lui are o afacere in turism si imi confirma ca asta le aduce multi bani, dar adauga ca este nevoie de multa munca. Nu vad la el semne ca ar fi “un tip cu bani”. Unde sunt cel mai nou telefon mobil, lanturile de aur si hainele trendy? De fapt nici nu vorbeste despre cati bani are, ci despre cat munceste ca sa ii obtina. Cu talia lui, cu aceasta seninatate afisata ostentativ in zambet si in privire, arata mai mult ca un adolescent. Doar sunetul grav al vocii si calmitatea gesturilor vorbesc despre maturitatea barbatului din fata mea. Il privesc cu ochii stransi de lumina soarelui. Bea ultima gura de cafea. Spre deosebire de mine, el bea cafeaua doar cand este necesar.

Suntem gata de plecare. O chelnerita ne aduce nota de plata. Aud de la Aron un “Multumesc” cu accent american, care ma amuza mereu. Invata limba romana. Recunoaste ca nu este usor. Face asta pentru a se descurca in conversatiile cu romanii, dar si din respect. Hoinarim pe strazi stramte, cu pietre cubice, pazite de case cu acoperisuri inalte. Fiecare casa are o poveste in spatele ferestrelor. La fel, fiecare om poarta povestea sa inauntru. Aron priveste in fata lui. Imi spune ca un ziar din Miercurea Ciuc a publicat un articol despre un american, care a venit in Romania ca sa invete sa sculpteze in lemn. Au scris deasemenea despre traditiile care nu mai sunt la mare pret pentru tanara generatie. Da, am uitat sa precizez ca Aron ia lectii de la cativa mesteri. “Acum poate multi vor crede ca sunt un american nebun care isi pierde vremea, insa eu vreau sa invat ceva ce, in trecut, orice barbat stia sa faca.” Aron s-a intors ca sa afle cat mai multe despre locurile in care s-a nascut si despre oamenii care traiesc aici. Aron este secui. Secuii sunt maghiari, dar se pare ca au ceva aparte. Mandrie este in ochii lui Aron cand vorbeste despre ai lui. La sfarsitul acestei confesiuni adauga: “Trebuie sa intri in casa lor, sa stai la masa lor, ca sa afli cine sunt.” Tresar, pentru ca Aron ma intreaba daca am vazut porti de lemn in fata caselor transilvanene. Aprob dand din cap, fara sa scot vreun sunet. Aflu ca, in trecut, era datoria barbatului sa o impodobeasca. Se opreste un moment. Continua soptit: “Exista simbol, credinta in fiecare semn”.

Peste cateva saptamani Aron se va intoarce in State deoarece va incepe sezonul turistic. Spune asta cu tristete. Nimic nu il va tine pe Aron in partea aceea de lume, mai ales banii. “Poti face bani si aici. Vreau sa raman in Romania. Multi dintre turistii care ne viziteaza in America ne marturisesc ca vor altceva. Sunt satui de statiuni de lux cu spa-uri si all inclussive. Cand le povestesc despre Romania, devin atat de interesati si isi doresc sa vina aici. Multi dintre ei nu au vazut vreodata un cal, o caruta. Cred ca ar avea parte de experiente inedite, ei si copii lor, daca ar poposi aici in vacante. Turismul ecologic este pentru viitor.” Ultimele sale cuvinte se multiplica in mintea mea precum un ecou. Imi amintesc vremea cand l-am cunoscut. Il vad aratandu-mi pasaportul. Zambind, imi arata cu degetul doua cuvinte: romano-americana. Cetatenia. Vad o gara, in noapte, intr-un alt oras cu centru medieval. Aud cuvinte de ramas bun…In fata mea era Aron, un baiat cu ochi stralucitori, care lasau impresia ca abia astepta sa fie luat acasa. Pe strazi inguste cu pietre cubice, pasim unul alaturi de celalalt. Il privesc pe Aron cu alti ochi, pentru ca inteleg ce face aici. Cauta acel loc numit “acasa”… Si eu, care ma intrebam cui i-ar fi dor de Romania?…

Publicat Ecomagazin, 26 ianuarie 2010; (2004, dupa un fragment dat)

– Ce mai asculti?

Gupa isi aprinsese o tigare filters, in timp ce deschidea subiectul care ma irita de fiecare data cand il insera in propozitiile ce se defineau intre noi. De fapt era singurul care ma intreba ce ascult, fiindca pe ceilati cred ca nu ii interesa. As fi preferat sa ma intrebe oricine altcineva asta, mai putin Gupa. Pe el nu il puteam duce cu presul si ma lua peste picior constant. Mereu era cu o replica in fata mea, cu o trupa mai sus decat mine.

 – Acum, dupa cum vezi, nimic.

 – Hai, lasa vrajeala! Acum stam pe o stanca, asa ca nu vorbeam de acest ”acum”. Ce ai mai ascultat in ultima vreme, nah!

 – In afara de Queen…

 – Iar astia?! N-ai trecut si tu mai departe? Am inteles, Queen e de suflet, e de inceput, e de trecut. Fa un pas inainte, cauta alt sound, alta chitara, alta voce, alt mesaj! Nu pot sa cred ca ai ramas pe loc. Spune-mi ca nu ai ramas pe loc, ca nu mi-am racit gura degeaba cu tine… So?

   Si trase lung, adanc, schimbandu-si pozitia corpului, din usor aplecat in drepti, ca si cum vroia sa lase cale libera fumului, pana ce avea sa ii ajunga in plaman, fara a-l chinui sa mai ia si curba spatelui. Scoase restul afara treptat, facand din buze un “O” pocit, pentru ca fumul filtrat de plaman sa se muleze pe marginea acelui “O” si sa ii ia forma. Cercurile alb cenusii isi luau lent un avans scurt, dispersandu-se indecise in toate directiile, animate pe final de lumina roscova a apusului. Nu imi placea gustul lui dupa tigare. Cu o seara in urma il simtisem amarui si sec pe limba, il inghitisem odata cu saliva. Primul organ viu in gura mea, in combinatie cu vodka, un coctail ametitor, mi-au anihilat celelalte simturi pe moment. Dar stand pe stanca alaturi de Gupa fumand, amintirea gustului de tigare m-a invadat. Mi-am zis in gand ca eu nu voi fuma niciodata.

 – Nirvana.

 – Hmm… Asta e ceva nou. Bravo! Mai zi-mi: de ce tocmai Nirvana?

 – Sunt… altfel, rupti de realitate. Ma simt mai aproape de mine cand ii ascult. Dar mi-am propus sa nu imi mai placa nici o formatie in mod special, asa ca poti sa uiti si de Queen si de Nirvana. De fiecare data cand descopar una, se moare.

 – Ah? Cum adica se moare? Te referi la asta, care s-a sinucis? Soarta!

 – Chiar asa este. Cand am vazut concertul de pe Wemblay cu Queen mi s-a facut pielea ca de gaina la fiecare acord. Dadusem tare sonorul iar maica-mea nu a comentat nimic fiindca si ei ii placea, culmea! Eram in transa si ma intrebam, daca as fi fost acolo, in multime, cum m-as fi putut simti, daca acasa, in mijlocul unei camere de trei pe patru, eram atat de free. Abia asteptam sa aflu mai multe despre ei… Primul lucru pe care l-am citit a fost ca solistul murise cu un an in urma. Cu Nirvana a fost ceva asemanator, cu deosebirea ca solistul a murit la scurt timp dupa ce am apucat sa ii ascult de cateva ori. Asa ca gata! Nici o trupa speciala pentru mine. Chiar, zi-mi de-ale tale! Cu cat mai multe, cu atat mai bine.

 – Bai drace, nu e chiar asa. Nu ai cum sa treci ca pe banda prin trupele rock, doar ca ti s-a pus pata sa nu te mai opresti asupra uneia mai mult timp. Poti sa o faci, dar nu vei intelege mare lucru, poate chiar nimic. Nu vreau sa ajungi ca toti fraierii aia pe care ii stiu eu, care cred ca, daca poarta un tricou cu And Justice For All sau cu Appetite for Destruction, daca si-au lasat plete si au invatat pe de rost o componenta si discografia, sunt cei mai tari si ca ei nimeni altcineva! Vei intelege mai bine cand ii vei cunoaste. Vreau sa ti-i arat cand ne intoarcem acasa si dupa aia sa imi spui ce parere ai. Cand vom sta impreuna cu ei la masa, lasa-i sa vorbeasca, nu te baga in seama, nu iti da prea mult cu parerea. Tu taci si asculta ce zic ei si vei avea de invatat multe. Ce sa faci si mai ales ce sa nu faci vreodata. In plus, e mai bine sa ii cunosti tu pe ei, decat sa ii lasi sa te cunoasca ei pe tine. Cu cat ceilalti stiu mai putin despre tine, cu atat au mai putine sanse sa se foloseasca de ceea ce stiu, impotriva ta. Sa nu uiti niciodata!

– Sa inteleg ca va trebui sa port altceva decat tricoul meu cu Metallica.

– Categoric. Dupa cum observ, ochii din jurul craniului sunt pozitionati fix pe… Cand ti se intaresc sfarcurile, am impresia ca vor tasni afara prin irisi… Si daca eu observ asta, oricare altul o poate face.

   Ma amuza cand o facea pe gelosul. Gupa gelos? Poate posesiv. Era totusi o incantare sa il vad jucand rolul asta, stand alaturi de mine, pe bolovanul urias, pe care il botezasem “stanca”. Paraul de munte curgea rece, prin fata noastra, printre pietrele acoperite de muschi, ducand la vale cuvintele si fiecare bucata din clipa care se scurgea intre noi.

 – Voi tine cont de sugestiile tale vestimentare. Nu vreau sa te provoci la duel cu vreunul din cauza sanilor mei. Si cine stie daca vom mai fi impreuna cand ajungem acasa?…

 – Adica nu ma mai iubesti?!

 – Am spus eu asta vreodata?! Ah, da, am spus-o, fir-ar! Dar tu stii ca nu este adevarat, ca am vrut doar sa iti atrag atentia si sa te las cu gura cascata. Ceea ce am reusit. Hai sa schimbam subiectul: tu ce asculti? Slayer, cu care ai terorizat intreg compartimentul, pana am ajuns aici?

 – Nu am terorizat pe nimeni, vroiam sa ii scot afara cumva, sa raman doar cu tine.

 – Voi indosaria confesiunea ta la categoria declaratii de dragoste. Pe bune, ce ai mai adus?

 – Pantera. Vulgar Display of Power. Sunt buni. Sunt din America. S-ar putea sa nu iti placa, daca te-ai apucat de Nirvana si o tii pe stilurile astea soft. Sunt duri, e trash metal. Iti voi pune albumul, poate vei descoperi in tine o alta latura, mai dura, cum e stanca asta pe care stam cocotati. Daca nu ti-ai dat seama si aseara, iti reamintesc ceea ce am subliniat de la inceput: alaturi de mine nu vei face decat lucruri ”rele”. Sa nu te astepti la ceva bun. Daca nu pornesti de la ideea asta, vei fi dezamagita si eu nu voi veni niciodata catre tine sa te consolez. Si inca un lucru: cand se va termina, pentru ca se va termina, mai devreme sau mai tarziu, sa nu plangi!

   Nici gand sa plang dupa Gupa sau dupa oricare. Si s-a asternut tacerea. Mi-l imaginam pe Gupa fredonand in gand inceputul de la Raining Blood. Pe tren, ne pusese piesa la nesfarsit, ca un obsedat. Mie nu-mi displacea Slayer, dar nici nu le puteam accepta usor stilul diferit fata de tot ceea ce ascultasem pana atunci. In schimb, ceilalti au cedat nervos si au petrecut mare parte din drum pe culoar, ingreunand plimbarile nasului dintr-o parte intr-alta. Era o imagine comica din cauza careia m-am straduit sa imi ascund zambetul rautacios in spatele unei masti de indiferenta: nu se punea nimeni contra lui Gupa.

 – Mi-as dori sa am o casa pe culmea aceea din fata. Cat mai sus, ascunsa printre brazi, departe de lume. Sa fie din lemn si cu prispa. Sa lenevesc pe prispa cu privirile ratacite peste zare si sa nu imi pese ca maine as putea sa nu mai fiu. Si sa nu astept pe nimeni si nimic.

Gupa si-a stins tigarea si m-a impins sa mergem.

 – Vad ca te-am innebunit.

   Indiferent de locaţiile noastre de moment, temporale, geografice, istorice, fizice, spirituale, indiferent de variabilitatea lor, ramâne constantă dorinţa reîntoarcerii. În trecut, la pamântul de unde am plecat, la tribul din care am descins, către prima amintire legată de trup, spre primul dumnezeu sau zeu în care am crezut. Începutul este de preţ, o comoară pe care o purtăm fiecare pe propriile corăbii, până în ultimul port. Reîntoarcerea este constantă datorită certitudinii: vom găsi sigur ceva acolo, care să ne îndemne să continuăm, care să ne arate ca pe o hartă, că, dacă de acolo am pornit, trebuie să ne îndreptăm…într-acolo!

    Unul dintre începuturile mele porneşte de la cer şi pământ, cele două limite spaţiale pe care mi le-am stabilit într-o zi oarecare de primăvară târzie, în grădina bunicilor. Îmi alesesem, cu părere de rău, câteva zeci de victime printre firele tinere de lucernă: mă întinsesem în poziţie orizontală, strivindu-le sub greutate. Am închis ochii şi am visat la un suflet al pământului rece şi zgrumţuros , pe care, dacă-l avea, îl vedeam închis înăuntrul lui. M-am gândit: câtă vreme mă lasă să stau aşa, mă pot considera parte din el. Am deschis ochii şi m-a strivit cerul. Era parcă mai larg şi mai aproape ca niciodată. Din norii alburii, alcătuiam balauri cu unul sau mai multe capete şi feţi-frumoşi călare, cu suliţe pregătite să-i înfrunte pe viaţă şi pe moarte! Şi-atunci pământul devenea castel iar eu domniţă, o Ileană Cosânzeană cu cosiţe negre, nu ca spicul grâului. Uneori întindeam o mănă spre albastru şi mijeam privirea printre degetele răsfirate: „Dacă m-aş ridica, l-aş putea prinde de obrazul ăsta bucălat şi l-aş strânge –n pumn!” Astfel a fost începutul acela: zile calde dintr-o primăvară coaptă, când alergam pe furiş în spatele grădinii şi deveneam vrăjitorul care, doar cu un deget, putea uni cerul cu pământul.

    Din vrăjitor, m-am dat de trei ori peste cap şi m-am transformat într-un indian fără coamă de pene, cu pletele-n vânt, călărind prin praful uliţei un roib nărăvaş: toiagul din lemn al bunicului. Oare nu i-am pus gând rău nici unui cocoş? În vremea aceea, asemeni unui ultim mohican, îmi apăram tribul de cetele de „cauboi”, venite din alte lumi, pentru a distruge liniştea de sub părul cel bătrân. Părul merita apărat cu propria-mi viaţă – dădea cele mai dulci si mai zemoase roade, încă vara devreme!

    Batălia decisivă din cel de-al doilea razboi mondial se dădea in jurul casei bunicilor de la oraş, toamna, de sfinţii arhangheli. Zidurile ridicate de mâinile lui tataie erau pe-atunci ruinele părăsite ale oraşului bombardat de aviaţia inamică. Împărţiţi în două tabere, devenisem personajul colectiv negativ. Nici nu se putea altfel, atât timp cât văr΄miu purta numele unuia dintre soldaţii eroi de la „nici pe aici nu se trece”. Şi pentru că „românii” trebuiau să câştige, mă lăsam ciuruită de gloanţe până mă săturam să fiu „nemţii” şi mă aliam cu „ai noştri”. Atunci porneam mai în forţă contra „ruşilor”, chiuind şi hăhăind întru neliniştea morţilor aţipiţi în cimitirele aliniate în capătul străzii: evreiesc, nemţesc, românesc, turcesc.

    Mai târziu am predat armele: războaiele ucid. „Voi pleca departe!” , îmi spuneam de la fereastră. „Să descopăr secretele lumii!” si abuream cu răsuflarea geamul îngheţat de crivăţul de afară, ca să pot trasa pe harta volatilă, cărări efemere. Eram expeditorul, exploratorul, descoperitorul, conducând o echipă de cercetaşi curajoşi , încrezători. Cu picioarele îndesate până la genunchi în zăpada de pe faleză, şedeam concentraţi pe banca bocnă, ca într-un amfiteatru academic de gheaţă, privind dincolo, peste apele Dunării.

 – Vom pleca de aici: trecem cu bacul dincolo.

 – Mai bine cu-o barcă din lemn, cu pescarii!

 – Nu vom găsi niciunul care să ne treacă cu barca. Or să ne-njure şi-or să ne trimită la casele noastre…

 – Sau poate vor chema poliţia!

 – Le vom spune că mergem în expediţie.

 – Şi dacă ne întreabă ce căutăm?

 – E secret! Altfel ar ştii toată lumea şi ar porni toţi în expediţii!

 – Crezi?

 – Pornim la primăvară, când se topesc zăpezile, când se domolesc apele şi se usucă drumurile.

 – Ne trebuie multe: bocanci, cazmale, rucsace, corturi, provizii…

 – Ai tăi te lasă să pleci?

 – Nu le-am spus nimic.

 – Aveţi timp până se topeşte zăpada.

 – Mama a zis că, dacă tot vreau să plecăm într-o expediţie, să luam un adult cu noi.

 – Pe profu de sport!

 – Neeh! Ar strica toată distracţia şi aventura…

    Dar când s-au scurs streşinile, când soarele a topit şi ultimele zăpezi ghemuite în colţuri umbrite de stradă, când apele s-au liniştit şi s-au lărgit cu dăruire peste maluri, eu mă regăseam în bucătăria mamei. A mamei , fiindcă ea era amazoana care ştia să mânuiască cu dibăcie toate armele: furculiţe, polonice, crătiţi cu capace. Uneori, asistam contemplativ la demonstraţii, în tăcere, pentru că nu doream să intervin în universul ei. Căram după mine vreun manual, pretinzând o sete acută de cunoaştere, mă afundam cu nasul între foile groase şi-i spionam mişcările calculate precis. Alteori îmi extindeam cunoştinţele asimilate din temele şi lecţiile gata terminate, mâzgălind, pe foile de la mijlocul caietului, natură fixă: ibricul de cafea şi vecinul său mărul, vaza transparentă cu frezii şi petalele leşinate alături. Foile de la mijlocul caietului se rupeau cel mai uşor şi dispăreau casate de mâinile mele. Mama nu trebuia să ştie ce geniu al artei plastice se pierdea la clasa de limbi străine intensiv. Iar eu nu am vrut niciodată la Arte.

    A fost şi-o zi când, jucăndu-mă cu creionul, n-am mai găsit nimic interesant în natura moartă din bucătărie. Rozând în dinţi radiera din capătul creionului, mă gândeam aşa că… natura îmi plăcea, dar că „moartă” îmi stârnea o opoziţie. Opoziţia m-a dus la antonime şi antonimia a născut cuvântul „viaţă”. „Să fie viaţă şi natură, atunci!”, m-am îndemnat. Cu guma roasă, creionul a zbughit-o pe foile din caietul de română şi a patinat nestăvilit pe albul de gheaţă al dungilor dictando.

 – Ce faci acolo? m-a întrebat amazoana, rupând în două liniştea căscată între noi.

 – Am scris o poezie despre un pui de căprioară şi mama lui. Dar ăsta nu păţeşte nimic rău. Nici el, nici căprioara. Ajunge un cerb frumos cu coarne înalte şi ascuţite, un rege al cerbilor.

    Mama m-a pus s-o citesc, dar nu am facut-o. Era prea lungă şi dacă vroia să afle povestea vieţii cerbului, nu avea decât s-o citească singură!

   Iar Ion era un ţăran. Ana, la fel. Ţăranii mei mergeau primăvara la semănat, vara la prăşit porumb şi vie, la irigat, iar toamna la cules. Ion nu avea ce prăşi, aşa că viaţa lui de ţăran nu avea nici un sens. Ana avea atât pământ, că nu-l putea prăşi singură! Se pare că nici lui Rebreanu nu-i plăcea natura moarta fiindcă, din creionul lui, a dat un sens vieţii de ţăran a lui Ion, în ziua în care acesta a cunoscut-o pe Ana.

   Clasa de limbi străine intensiv aproape aţipise în timp ce le povesteam o zi la ţară, când lumea se trezeşte de noapte şi înhamă caii – dacă-i are, pornind în hurducăit de roţi spre câmpii. Însă nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi acasă, în tabăra de concentrare a mamei, unde se reunise o parte din garnizoana familiei. Bătălia verbală era între amazoană si unchiul cu mătuşa mea. Nu se luptau pentru pământ, cum făcuse Ion, cu preţul vieţii; nici din iubire, cum plătise Ion cu moartea. Dar cuvintele lor gravitau, ca musculiţele beţive, în jurul acestei teme:

 – Ce-a scris?

 – O compunere despre ţărani.

 – Şi de ce eşti aşa de agitată?

 – Am vorbit cu doamna Stănescu, care m-a întrebat dacă am ajutat-o la temă. Nu înţelegeam de ce mă întreabă asta.

 – Păi, de ce?

 – Fiindcă a făcut o paralelă între „Ion” şi viaţa ţăranilor din zilele noastre.

 – Romanul „Ion”?

 – Da.

 – De unde ştie de „Ion”? Abia la liceu îl fac.

 – Habar nu am. Mi-a zis că l-a citit în vară.

 – Şi tu ai văzut ce a scris?

 – Da, dar nu am avut timp să citesc. Are vreo doisprezece foi.

 – Câât? Adu caietul că citesc eu!

   Caietul l-am pierdut demult. O piesă importantă din dezbaterea asupra „viitorului acestui copil!”. Dar cine mai păstrează în casă caietele de română „de teme”, dintr-a cincea?

Am urmat eu împotriva lor. Viaţa împotriva morţii. Focul împotriva apei. Negrii împotriva albilor, ceea ce duce la libertate împotriva opresiunii. Evreii împotriva nemţilor, ceea ce duce la adevăr împotriva minciunii şi unire împotriva ignoranţei. Atât de multe cuvinte!

    Aveam un carnet. Nu, nu scriam. Înjuram într-una, fără virgulă, fără punct, fără semnul exclamării. Era o înjurătură continuă, trecând de pe-o pagină pe alta, într-o îmbârligătură hieroglifică, din care nici eu nu mai înţelegeam nimic la a doua citire. Dar cine dorea să înţeleagă ceva? Mai bine aşa, în caz că pica în mâinile inamicilor compuşi din mama, tata, sor΄mea, mă izbăveam. Totuşi , mă gândisem odată să folosesc unul din alfabetele inventate în vremea marilor expediţii. Le născocisem ca să putem comunica cu toţi membrii, chiar şi în timpul orelor, prin bileţele minuscule. Hârtiile împăturite cu migală precum răvaşele, zburau peste bănci ca nişte fluturi albi de noapte, orbecăind după lumină. Nu întotdeauna picau la ţintă. Aşa că am folosit Morse. La început. Până au ajuns treizeci şi şase de capete să descifreze codul. Atunci am făcut o adunare secretă ad hoc, intr-o pauză, în curtea şcolii. Am hotărât să folosim „alfabetul Dan”. Dan era unul dintre noi. Îl chema de fapt Valentin, dar noi toţi îi ziceam Dan. Cu „alfabeul Dan” nu am mai pierdut informaţii în mâinile spionilor din clasă.

    Pentru carnetul cu înjurături, alfabetul lui Dan era o procedură prea costisitoare, comparativ cu valoarea informaţiilor înscrise: pierdeam prea mult timp ca să codific cuvinte ce nu semnificau nimic altceva decât urletul meu contra a ceea ce îmi părea urât în lume. După o vreme, genul acela de manifest a pierdut din interesul pe care i-l acordam şi s-a transformat, precum o fac omizile în viaţa de zi cu zi, atunci când peste o noapte se leapădă de trecut şi-şi iau aripi cu care zboară spre înalt. Primele mele aripi erau „Când te văd aşa cum eşti”, „Iubitului meu, Sirius”.

   Lui Sirius îi plăceau poeziile şi să glumească: mă punea să-i promit că nu-l voi da uitării nici când voi deveni o mare scriitoare. Alături de el, pe-o bancă, priveam Mureşul alergând spre câmpiile bănăţene şi nu înţelegeam despre ce uitare vorbeşte. Şi când să ajung o mare scriitoare? Eram într-a zecea la real.

 28.02.2012

Publicat balinferi’s blog,  1 martie 2010

   Primul demers investigativ. Prima incursiune in teren. Am pornit sa cunosc lumea de dincolo de cearsaf, de dincolo de zidul protector format de parinti , unchi, matusi si restul grupului , care-si petrecea concediul de vara la Marea Neagra. Nisipul imi frigea talpile si m-am indreptat spre umbra copacilor de pe marginea plajei. Nu mai stiu ce erau: plopi, salcii. Am descoperit acolo asfaltul racit. Am tinut drumul drept inainte, firesc. Am intalnit un om. Care era sofer. Ca avea o masina cu cabina mare, verde. Omul s-a facut mic, cat mine, si a inceput sa-mi puna intrebari, pe nerasuflate. Eu il priveam analitic. Ceva il speriase tare de tot, pentru ca facuse ochii mari si gesticula agitat. Mi se parea pierdut. Si-atunci l-am luat de mana, fara sa scot vreun cuvant. L-am condus catre cearsaful alb, unde erau toti ai mei, ca intr-o cetate, in care, oricine intra, era in siguranta. Cei din cetate, l-au primit ca pe un sfant.

   Toata lumea avea de facut compuneri cu anotimpurile. Daca era toamna, se numeau ‘’Toamna’’, ‘’La cules’’, ‘’Din nou la scoala’’. Daca era iarna, mai aveam cateva alternative hazlii: ‘’La sanius’’, Ninsoarea’’, ‘’Omul de zapada’’. Primavara venea cu ‘’Ghiocelul’’, ‘’Ziua mamei’’, ‘’S-au intors pasarile calatoare’’. Vara era cel mai tare anotimp: nu trebuia sa o compunem in nici un fel, trebuia doar sa o traim si s-o descompunem in cat mai multe amintiri.

Se trasasera concluzii: ‘’Toamna se culeg roadele pamantului’’, ‘’Pasarile calatoare pleaca spre tarile calde’’. ‘’Iarna si-a asternut mantia alba peste campie’’, ‘’afara ninge si noi facem bucurosi oameni de zapada’’.  ‘’Primavara toti copacii infloresc’’, ‘’taranii ies pe camp sa are ogoarele si sa semene’’. Erau aceleasi, de fiecare data. Se repetau plictisitor si enervant. Toti elevii stiau cu ce se mananca toamna, iarna, primavara iar eu ma framantam in banca a doua de la geam, rozand varfurile cozilor impletite de mama, cautand dupa alternative de prezentare a ‘’subiectelor’’. Sau cum li se mai spune… alte unghiuri de abordare, care sa capteze atentia publicului meu tinta: Clasa a III-a A.

 ‘’Fuck the authorities!’’ Blugii stramti, pentru care ma invidiaza macar jumate din rockeritele din oras,  care starnesc senzatii hard si heavy rockerilor cu care atarnam ‘’pe la pietre’’, in fata primariei municipiului, arata ca descopar o noua dimensiune a limbii romane: a injura este inaltator! Mai ales dac-o faci in scris. Din scarba se nasc poeziile, ideile, visele.

   E septembrie ’96. La sediul viitoarei reviste eu doar astept, sunt spectator, neinvitat la masa ‘’sedintei de redactie’’. Discutiile sunt aprinse, fiecare pune suflet si incearca sa isi impuna ideile originale in fata celorlalti si mai ales a profei de jurna de la palatu’ copiilor. Nu se decide viitorul tarii sau al lumii, doar ‘’politica redactionala’’, denumirea ‘’produsului de presa’’, componenta echipei de redactie. Mdea! Eu doar astept, in continuare, ca toate astea sa ia sfarsit si sa ne tintim spre o terasa din centru. Ca e vineri si urmeaza weekendul!

   Ies din mine cuvinte peste cuvinte: ‘’Nu e de prima pagina, nu-i interesaza decat pe…’’ , ‘’Mai bine bagati ceva despre… ar citi toti tinerii’’, ‘’Impartiti continutul pe categorii, asa prindeti mai multe subiecte diferite, creati diversitate’’, ‘’Daca e veselie si e multa culoare, seamana cu un curcubeu…’’.

Berea de pe terasa ajung s-o beau  fiind redactor sef la Rocvaiv. Si Press, ca suntem din presa scrisa.

   De la Leu, pe langa Cotroceni, in jos, dupa Universitate, Opera si Drept, pe bulevardul reginei, Luci ma taraste pana pe-o banca-n Cismigiu. Arat si ma simt ca un cadavru. Efectul dusului de azidimineata s-a estompat undeva intre etajul sase si parterul de la Telecomunicatii, in orele de asteptare: o data sa-mi intre pe card banii trimisi de-acasa si inca o data sa intru la oral. Oralul asta e un examen la care se perinda vreo noua sute de candidati, printre care, al nu stiu catalea-s eu. Am avut impresia ca in tara noastra nu-s multi cu litera A si ca eu, cu litera B, o sa scap de dimineata. Asa ca am pornit din Berceni odata cu toata clasa muncitoare, investind ultimii lei in bilete pentru mijloacele de transport, ca sa ajung sa ma vad pe lista-n coada ei, pe la 19. Nu m-a amuzat nici replica lui Luci, clasica, despre cei din urma, care ajung sa fie primii.

   Si nu imi vine sa cedez in fata oboselii, a foamei , insa corpul meu, hranit acum cateva ore cu merdenele, nu ma mai asculta, se incapatzaneaza sa ramana lenes, pe banca, la umbra. ‘’Ce bine-ar fi sa pot da oralul aici!’’, visez. Fumam o tigare la posta, cu pofta. Nu mai tin cont nici de faptul ca Luci baleste filtrul si ca n-am chef sa imi amestec saliva cu a lui. Si ma rog in felul meu, sa nu fie ultima, dar nu-l intreb.

   Luci sade-n coltul bancii, ca un mosneag barbos, meditativ. Cuvintele nu isi au rostul aici, ma lasa cu gandurile mele. Dar gandurile mele , m-au parasit, au falfait dezertoare in sus, printre crengile si frunzele care-mi tin adapost. Si eu le tot caut cu ochii deschisi. Nu mai e timp.

Tasnesc de pe banca. Parca-i  dimineata, parca-am baut o cana zdravana cu cafea, parca-am citit un ziar c-un editorial, care mi-a scos un zambet in coltul gurii. Parca Luci e mai batran cu o suta de ani iar eu parca-acum m-am nascut!

   Iesind de la oral, il ametesc pe Luci cu povestea pe care le-am trantit-o astora din comisia de examinare, despre cum am ajutat la prinderea unui hot, la malul marii. Luci se amuza ca i-am convins pe toti ca, la un metru si jumatate, am reusit sa-l prind. ‘’Sa-l prind in poza, mah! Cum altfel? Doar nu ai impresia ca l-am prins de ceafa si ca l-am doborat la pamant?’’. Pe hot l-am tras in poza si politia locala s-a ocupat de ceafa lui. Mai conteaza ca inca mai port blugii din liceu, aia scrisi cu markeru’?

   Cilibia, Buzau. E 21 si-un sfert. Inteleg de la un sportiv pletos de langa mine, care vorbeste cu taica-su ‘ la telefon, ca trenul trebuia sa fi fost deja in Buzau. Ne-am oprit la cativa km est fata de gara, in camp. Curiozitatea incepe sa agite calatorii, majoritatea studenti de capitala. Probabil isi amintesc ceva din breaking news-urile tv de acum o saptamana, cu amaratii aia din Buzau, care racaiau prin nameti sa iasa afara din case. Dupa si jumate, vagonul devine un du-te vino, se vorbeste la telefon in draci: ‘’Va rog sa anulati comanda la taxi, suntem blocati cu trenul. Nu stiu cand ajunge’’ . ‘’Alo? M-auzi?! Pai nu ne-a zis nimeni nimic. Daca ramanem blocati, vorbeste cu ala cu masina sa vina sa ma ia din Cilibia! Ai inteles? Te anunt. Alo?!’’ ,  ‘’Fataaa! Mi-a zis tata ca a sunat la gara: avem 50 de minute intarziere!’’.

   Ma ridic sa fumez o tigare. E interzis, dar in mijlocu’ zapezii merge sa trag un fum la gura vagonului. Afara nu ninge. E frig de te taie la oase! Trec cinci lucratori de la dezapezire, bolborosind nedeslusit. Dupa cinci minute ii vad trecand inapoi doar pe trei dintre ei. Ii urmeaza un tren, din directia opusa. Brasov – Galati. ‘’Pfiu! Se circula!’’, imi zic. Nasul ne arunca  in treacat  hot news: mai stam cinci minute, mai trece un tren si dupa aceea plecam. Imi fac un calcul rapid, in gand: 22 si 30 plus 50 inseamna 23 si 20. ‘’La naiba!’’. Dau un sms. Sun si ma asigur:  metroul nu mai circula la ora aia. Trebuie sa ajung in centrul Bucurestiului, intre Universitatii si Romana, pe o strada care-mi suna foarte cunoscut. Nu datorita numelui, ci pentru ca ma duce cu gandul la o casa, unde ne strangeam in anul I, la un coleg de grupa. Baute, muzica, discutii, idealuri. Insa au trecut multi ani de atunci si cele doua adrese nu au nici o legatura intre ele. Voi lua un taxi. Atipesc. Ma trezesc si dau cu ochii de pasajul de la Basarab. Am ajuns si-ar trebui sa ma lepad de calmul ardelenesc, care s-a agatat nefiresc de mine , de-o vreme buna. Incerc sa vibrez asemeni celorlalti calatori coborati din tren, ma strecor, ajut o tanti in varsta sa se dea jos cu toate papornitele, merg pe stanga, ca-i mai liber. Trag de-un troler, de care as vrea sa ma scap, imi caut telefonul, formez un numar, ridic si fixez  pe dupa ureche cercelul exagerat de mare, tin telefonul cu umarul. Unede-s tigarile? Caut bricheta. Scap telefonul pe dalele uzi – noroioase. Pauza!

   In fata garii e plin de popor, strans ciorchine in coltul stang al iesirii de la coloane. Fumez, sun si-mi anunt sosirea. De-aici e simplu – un taxi si gata. Imi savurez linistita tigarea, cu manecile de la geaca trase ca manusile, peste degete, sa-mi tina de cald. Raspund cu cativa de ‘’nu’’ glaciari unor taximetristi iesiti la produs. Adevaratele negocieri se duc in coltul din stanga. Ma indrept cu curaj, in zona plina de actiune: taxiurile vin unul dupa altul, blocheaza uneori circulatia. Noii sositi in capitala ataca la portiere. Geamurile se lasa lent, un minut, apoi se ridica. Taximetristii nu sunt de acord cu traseul, calatorii cu tariful. Ghinionistii bat in retragere si ataca disperati pe urmatorul care parcheaza. Privesc cu gura cascata spectacolul, care ma duce cu gandul la o scena gen aia din Preety Woman, cand Righard Gere a agatat-o pe Julia Roberts. Ma urc pe un maldar de zapada stransa langa statia de autobuz. Am vedere in toate directiile. Degeaba. Nu reusesc sa intru in ritmul alert cu care se aleg clientii. Formez in nestire numere mai lungi si mai scurte de firme de taxi, tot ce prind de pe capote. O singura cucuoana raspunde si-mi taie plictisita comanda: ‘’Nu am nimic in zona!’’. Pe fata am un zambet cat gara de mare. E misto in Bucuresti! Prind tupeul autohton si-mi fac rost de sofer!

   Masina aluneca fara graba pe strazi. Eu am intarziat de mult si ma oftic ca am ratat, fara vina proprie, punctualitatea. La stanga, la dreapta. Recunosc Victoriei. La semafor deslusesc pe-un colt de bloc, C.A. Rosetti. In apartamente mai sunt aprinse lumini si ma intreb cat costa unul pe-aici si cine-s oamenii care locuiesc in ele…

   Dupa ce traversam ‘’Magheru’’, primul semafor, al doilea. Aici trebuie sa fie. Din cauza zapezii lasate pe marginea soselei si peste trotuar, am oprit in capatul strazii.  Drumul inapoi il fac pe jos, cu ultime indicatii in telefon. O poarta din lemn, deschisa, ultimul etaj. Urc spirala scarilor de cateva ori, fara sa numar etajele. Raceala scarii ma duce cu gandul la filme frantuzesti cu cladiri vechi si la tunele in bezna, unde conteaza doar ca la capat gasesti lumina si iesirea. La ultimul etaj m-asteapta o usa deschisa si dincolo de prag, multa caldura –  inghetasem facand trotuarul.

   Pasesc in casa si Vlad rade brusc, aproape in acelasi timp cu mine. Parca ne miram amandoi de moment: eu ca am ajuns pana aici, el ca am venit. Tot aia! Ne dam mainile si facem cunostinta, live, altfel decat online. Dupa ce ma-nvart in cautarea unui loc unde sa imi trantesc bagajul si imi prind geaca peste restul gecilor din cuier, il urmez in camera. Doua fotolii, o masuta pe mijloc, alta pe post de birou, langa fereastra.  Tablouri. Multe tablouri  – sunt ale unei tipe careia ii va lua un interviu. La fereastra nu sunt perdele. Privesc pe geam, in strada  si incerc sa imi gasesc locul. E firesc si totodata neobisnuit sa ma aflu aici. Parca as cauta indicii pentru o investigatie aflata in plina desfasurare.

   Am adus cu mine o sticla de vodka, sa nu vin cu mana goala. In plus, langa un pahar, cuvintele aluneca mai usor. Dar nici unul n-avem chef de betie, doar ‘’cinstim’’ intalnirea. Vlad culege doua pahare dintr-o cutie de carton si se-ntoarce cu ele la masa de lucru, plina de martisoare. ‘’Erau ok si astea’’, ma trezesc zicand dupa ce descopar langa piciorul mesei un turn de pahare de unica folosinta. Fac cartile . Amestec vodka si sucul donat de gazda, fara sa calculez proportiile. Dupa primele inghitituri, ma ridica sa facem turul casei. Uitasem acest amanunt protocolar. Din hol, prima usa in stanga – ‘’Aici este dormitorul. Vor fi birouri, pentru cei care vor sa aiba un birou sa scrie’’. In dreapta, o alta camera cu stalp pe mijloc. Pe-aceasta mi-o aduc aminte din poze, cu tot cu canapea. Aici isi va muta dormitorul. Mie-mi plac camerele cu stalpi pe mijloc. Din bucatarie, trecem spre camere mici si ascunse in spatele altor usi. Ma simt ca un copil intr-un castel cu incaperi de taina. Intr-o camera ingusta va fi biroul lui, in cealalta, un atelier. La prima vedere, ma gandesc la cat de mult mai e de lucru, dar la o tigare trasa in bucataria rece, aflu ca aceasta casa statea sa se darame, cand proprietarul a inceput sa o renoveze. In conluzie, aprieciez fiecare portiune de tencuiala vopsita si fiecare termopan, care nu lasa zapada de afara sa  dea navala peste noi.

   Intru alaturi de Vlad pe ‘’linia de productie’’. Nu le am cu lucrul manual si in plus, ma impiedic la fiecare miscare in unghiile lungi cu stelute din gel. Nu am ajuns saptamana asta sa imi fac manichiura. Vlad, in schimb, aluneca cu markerul peste cartoanele decupate din bibliorafturi, precum o balerina din vechea scoala ruseasca. Noaptea se desfasoara fara breaking news si senzatii(onal). Orele curg in acelasi sens, al acelor de ceasornic. Vlad sparge seminte ca sa isi hraneasca inspiratia. Din miejii de seminte arse, nasc idei, pe care le insira pe hartie. E despre a alege sa scrii liber si despre stilul de viata care rezulta. Imi explica despre cum e sa traiesti ca un sobolan, daca-i necesar, pentru a-ti mentine pozitia. Suna cunoscut. In anu’ intai de jurnalistica, pe cand n-aveam unde sa dorm – ca nu ma alesesem cu cazare si nici spaga nu impartisem prin camine, profa de tehnici de redactare in presa scrisa, mi-a zis ca e alegerea mea cat de important e pentru mine sa vin la cursuri. Ca as putea sa dorm si-n gara, daca asta e singura solutie, asa cum a facut-o ea, prin ’96. Nu bag mana-n foc ca ma pricep sa aleg solutiile cele mai bune, insa nu am ajuns sa dorm in Gara de Nord, ci sa fac trasee intre gara din Brasov si cea din Bucuresti. Credeam ca asa am parte de mai mult ‘’live’’  si-ntotdeauna mi-a placut sa privesc muntii. Nu am ajuns nici sa fac jurnalism, dar asta e alta poveste. Probabil ca, daca mi-as fi gasit vreun culcus prin Gara de Nord, acum as fi avut codita subtire si par pe spate. Iar Vlad nu ar mai fi cautat imagini cu sobolani pe net, pentru prezentarea lui, ci m-ar fi tras pe mine-n poza.

   Dupa cinci martisoare cu ‘’Pisi, vine primavera!’’, doua ‘’felicitari’’ cu refulari de genu’ ‘’Jos hibernarea!’, lipita pe o carte de joc cu un urs polar, sau ‘’Pacalici! Vino si tu in tara asta, pentru ca sa fie…mai buna!’’ – din cuvinte ciopartite,  maxim cinci tigari stinse-ntr-o scrumiera enorma (care-o fi fost ibric de cafea, intr-o viata anterioara), mi-am anuntat iesirea din schimbul trei.

   In dormitorul aflat intre lumina chioara din strada si cea de pe hol, stateam cu ochii lipiti de geamurile inghitite de zapada. Dar inauntru era cald si barlogul lui urs-ulean, moale si pufos ca o blana. Am adormit.  

 “Te intrebi, probabil, de ce m-am intors in trecutul acela. Il numesc ”acela” fiindca traiesc zi de zi cu sentimentul ca viata mea este formata din tot felul de trecuturi, pe care le separ doar prin adjectvul demonstrativ, amintit mai sus. Dupa cum observi, denota departarea, asa cum trecuturile mele vin de la distanta, pe rand sau de-odata, coplesindu-mi prezentul. Citeam zilele acestea undeva ca, de la o varsta, viata fiecaruia devine un sir nesfarsit de amintiri, care revin ori de cate ori ceea ce se desfasoara in prezent activeaza o imagine depozitata in memorie. Astfel, un sarut te intoarce la primul. Prietenii actuali te fac sa-ti lipseasca cei din tinerete si parca nimic nu mai este ceea ce era. Valoarea se estompeaza pe an ce trece, saruturile devin lipsite de esenta si voluptate, prietenii ii tii in jur ca scut contra singuratatii.

  In vremurile astea, viitorul, fie el doar ziua  de maine sau urmatorul minut ce se roteste ticait pe cadranul ceasului de la mana, pare gol, vidat. Casa de lemn din munti nu exista. Padurea de brazi nu-mi strajuie prispa, numai privirea mea se arunca peste zari. Nu astept nimic si pe nimeni. Sa vina ce-o veni! Imi este egal cu zero oricate iubiri neinsemnate m-or mai strabate, nenumarate fie treptele pe care le-as mai urca, proiectele duse la bun sfarsit pentru desavarsirea acestei fiinte.  Antiteza, contradictie, anti-eu. Intre mine, omul actiunii, adeptul lui ”a face”, robul credintei in nonexistenta nici unei limite: totul este realizabil in planul actual. Si mine, prizonierul propriei-mi vieti, fauritorul de vise, minierul, giuvaergiul, groparul. Este incaierarea dintre trupul care traieste momentul si sufletul ce-l anima, ce se zbate inauntru, intors inapoi. Se va sfarsi in ziua, de care batranii care se strang pe la porti, pe inserate, povestesc  ca se va ridica la cer…In cele mai sumbre momente, ma vad asteptandu-mi cu nerabdare finalul, desi viata mea, statistic vorbind, este undeva pe la mijloc, daca nu chiar in prima jumatate.

   Discutiile noastre de prezent ne transforma in virtuali? Spune-mi ca nu suntem virtuali, ca nu purtam masti polidimensionale, ca,  daca vom deschide ochii si vom aprinde o lumina, aceasta realitate ramane,  nu dispare ca in filmele alea sefe, pe care nu le sufar… Jura si tu ca suntem palpabili, vii, carnosi, calzi, indiferent de suportul media pe care il utilizam! Este adevarat ca scrisul pe hartie era tangibil, cu urmele mainilor noastre pe foi, dand impresia ca, daca atingeam t-ul si i-ul si g-ul, aveam sa ajung pana la degetele tale. Este prea adevarat ca o luna s-a dilatat in mai multe luni, care s-au inmultit in mai multi ani, care au depasit un deceniu. Nimic mai real ca am sculptat, ca orice creator de rand, figuri de  copii… si cam atat. Dar jura ca toate, pe rand sau luate impreuna, nu ne risipesc! Pana atunci, voi continua.”